Ultimele noastre speranțe îndrituite s-au dus ieri pe apă. Nu pe aceea a Sâmbetei, doar pe "ciorba" lacului londonez - gazdă a întrecerilor olimpice de canotaj și kaiac canoe (cele de care vreme să uităm cel mai repede, că parcă n-am fi existat pe acolo!). Ziua cu numărul ghinionului din programul polisportiv a confirmat blestemului culoarului 1, cel mai expus la vânturile năbădăioase de la Eton: cât sunt ei de campioni mondiali și europeni,
canoiștii Mihalachi și Dumitrescu n-au putut înfrânge natura și n-au învins măcar un al doilea echipaj advers pentru a lua un punct olimpic. Au terminat pe 7, reînfiripând dorul de Patzaichin, retras din antrenorat acum trei ani și reprofilat subit în branșa lui Cătălin Botezatu.
Băieții din
kaiacul de 4 au venit chiar ultimii în finală, pentru ca fetele să o "comită" și mai și - același loc 8, dar în cursa în care s-a concurat pentru poziții de la a noua în jos. Ceva de genul întâmplărilor din
atletism, unde ultima contraperformanță a aparținut Estherei Petre, care a trecut doar ștacheta înălțată la 1,85 m, la opt centimetri distanță de finală. Din tot ce a prezentat România la Londra 2012 în sportul-sporturilor, numai Mirela Lavric a izbutit, să treacă de serii! Clasarea pe locul 7 într-o semifinală olimpică, aceea pe 800 metri, nu-i tocmai rea pentru o tânără de 21 de ani, care alergat prima oară înaintea a 80 000 de spectatori. Dacă memoria nu-mi joacă vreo festă, demifondistele noastre au devenit mari de regulă când deveniseră mai "coapte" decât această sportivă ce se pregătește pe zgura din Vaslui...
DE-ACUM, putem da drumul deja analizelor asupra comportării "tricolorilor", numai și numai o mare minune putând să mai schimbe, în ultimele trei zile de dispute, bilanțul de 2+5+2 medalii. Vineri, de pildă, bifăm doar prezența unui cuplu de
kaiaciști, Mada-Mitrea, în proba de sprint pe apă.
Până una-alta însă, să ne mai bucurăm de Olimpiadă cât încă mai este.
Să ne gândim cine este marele erou al ediției dacă nu cel mai iute de pe planetă, Usai Bolt apărându-și cununa și în cursa de 200m.
Să realizăm ce înseamnă sacrificiul asumat pentru forțarea limitelor, neamțul Steiner fiind la un pas de tragedie când haltera i-a scăpat pe gât, lovindu-i fața și șoldul - fierul rămâne tot rece, impasibil, chiar în cazul unui campion olimpic la Beijing, un uriaș de peste 105 kilograme.
Să ne minunăm când zeci de mii de spectatori aplaudă în picioare o învinsă: turcoaica Merve Aydin s-a accidentat pe prima parte a probei de 800 metri însă nu a abandonat, continuînd să alerge cu glezna frântă, prăbușindu-se abia după ce a împlinit formalitatea primordială - ajungerea la finiș. Abia atunci a căzut secerată. În lacrimi, dar și în admirația lumii care respectă efortul autodepășirii.
Să constatăm, o dată în plus, că sportul e un fenomen social care nu poate fi rupt nicicum de celelalte din realitatea înconjurătoare. Șapte camerunezi au "fugit" dintre ai lor, căutând libertatea precum ai noștri pe vremuri, evadați din comunism. Asemenea unui Gheorghe Megelea, primul medaliat olimpic între toți bărbații atletismului românesc, despre care nu am putut aminti până după ’89 nici măcar în palmaresele oficiale, omul rămânând în Canada în anul celei dintâi note a perfecțiunii din istoria gimnasticii.
Mulțumită unor asemenea întâmplări și foarte multor altora, Jocurile Olimpice trebuiau să existe. Să ne bucurăm de ele cât încă mai sunt!ţţ
George PLAURIAN