...E miezul nopții, somnul a pierit parcă definitiv, o dată cu ducerea pe apa sâmbetei a speranțelor de Brazilia 2014, în noaptea asta în care cerul e atât de negru și la propriu (cel puțin undeva prin Dâmbovița), și mai ales deasupra creștelor de microbiști români. Dar stați, că ziua de marți nu începuse defel cu ceasuri negre: nu era încă amiază de-a binelea când se dădea de știre că, după 25 de ani, suntem din nou reprezentați în cel mai onorabil, universal recunoscut, chiar influent for mondial.
Ceea ce nu au izbutit nume grele a reușit un om de sport cum aparent sunt destui alții. Doar aparent, fiindcă Octavian Morariu e
logodit cu performanța de când se știe el fiu de rugbyst unic în România (celebrul
nea Vio) și de voleibalistă de națională. N-a trecut fără a lăsa urme pe terenul cu hașuri (între altele, a fost primul "tricolor" chemat la celebra selecționată internațională Barbarians), în tot timpul respectiv alergând de la stadion la școală, apoi la facultate, pentru a absolvi Institutul de Construcții ca șef de promoție pe țară. A fugit, spre finele lui '88, în Franța, unde a jucat, a antrenat și, în paralel, s-a perfecționat în profesie. S-a întors în țară ca manager și a devenit repede unul de top, la firme specializate în drumuri și poduri, dar și în domeniul - mereu mai la modă - al protejării mediului. Ajuns om cu stare, cu reputație, împlinit și în, poate, cea mai nobilă calitate, aceea de tată (dar și de fiu exemplar!), domnul Octavian nu a uitat niciodată de unde a plecat, revenind spectaculos în performanța sportivă ca președinte al federației de rugby, șef al Agenției Naționale pentru Sport, președinte al Comitetului Olimpic.
Echilibrul, diplomația, modestia, realizările concrete în vremuri tulburi au impresionat conducerea Comitetului Olimpic internațional, care i-au oferit șansa - egală cu o probă de foc - de a organiza, nu de mult, a mare competiție polisportivă. Pare-se că acest test a fost trecut cu brio, de vreme ce, după un sfert de secol, un nume de român a pătruns pe o listă tare exclusivistă pentru întreg mapamondul. Pentru ca această de zi de 10 septembrie să-i aducă, să
ne aducă, cea mai reconfortantă veste:
ne auzim din nou (a patra oară în istorie)
vocea la C.I.O. Grație lui Octavian Morariu. Mulțumim și... la mai mare, Octavian Morariu!
Presa de la noi a fost muuult mai preocupată în acestă zi de marți de un meci de fotbal, ce-i drept decisiv pentru menținerea speranțelor de revenire la un turneu final. Site-urile, inclusiv acelea ale cotidianelor zise de specialitate, s-au mulțumit să posteze știrea seacă a câte unei agenții referitoare la
evenimentul din Argentina. Media românească avea altă treabă, concentrându-se asupra bătăliei cu turcii, de parcă soarta românașilor depindea de rezultatul de pe Arena Națională mai ceva decât orice Roșie Montană (în paranteză fie spus, comentatorul partidei s-a arătat și el atât de... conectat la extraordinara tensiune încât a luat-o pe arătură și împotriva limbii materne, și în materie de interpretare a jocului).
Parcă umflați cu pompa de victoria facilă obținută în fața unei Ungarii ce nu mai contează de atâta vreme în fotbalul mare, trupa lui Pițurcă și-a arătat limitele proprii și le-a confirmat pe acelea ale întregului
fenomen de la noi. Sub bagheta magică a lui Terim cel iubitor de Hagi, urmașii cu crampoane ai otomanilor care ne luau aurul, grânele, mierea și ne violau muierile - ei, victime sigure destulă vreme în întâlnirile cu fotbaliștii români, ne-au readus cu picioarele pe pământ. Vulpoiul lor de antrenor l-a
citit perfect pe al nostru, bucurându-se fără îndoială de
mingea primită din start prin tactica aleasă de vizaviul său (criticată în avancronica lui Andrei Vochin și, să recunoaștem, în declarația-avertisment al lui Nea Mitică de la Ligă). Mai ales în prima repriză, naționala noastră a părut o înjghebare așa, la noroc, până și proaspătul "englez" investit căpitan precipitându-se ca "turcul" de la noi. Un noroc ce l-a părăsit, parcă, din start pe specialistul în
șase-sase, o dată cu pătrunderea forțată a aceluiași Marica, atacantul căruia nu i-a mai
ieșit faza ca în partida de vineri.
Ce să mai dai cu barda după un meci în care cel mai tulburător moment s-a petrecut înainte ca el să înceapă - este vorba de imnul național intonat cu mai multă simțire ca oricând de către o Arenă plină -, iar imaginea cea mai sugestivă a reprezentat-o încadrarea în tribună a lui Anghel Iordănescu între Gică Hagi, Ilie Dumitrescu și Gică Popescu (o tempori, o moris!)? La ce bun într-un moment de jale pentru fotbalul al cărui actual selecționer o ține numai pe-a lui? Mai bine să uităm de seara întristătoare, de noaptea albă și să rămânem cu bucuria adusă în acceași zi de marți de Victoria compatriotului nostru O.Morariu.
George Plaurian