Am cam uitat de tot restul sporturilor de când cu amăgirea de Brazilia, doar domnișoara Halep silindu-ne în răstimp să trăim și altceva decât fotbal cu lingurița de miere amară. Acum, că vrem să uităm de (Pi)țurca naționalei - mai ales că orice microbist veritabil a rămas Mut(u) privind și la chinul proaspăt ce trebuia să fie un derby Maxim din Liga Mocirlica -, ne reamintim brusc, spre pildă, de surprinzătoarea toamnă frumoasă oferită de rugbyștii cu frunză de stejar pe piept.
Din păcate pentru ei și pentru noi, vânjoșii la care ne-am întors fața după ce au bătut Tonga și Canada au fost
ciuruiți în ultimul meci-test de niște negrotei bărboși și fioroși nu numai în ritualul lor războinic de dinainte de joc. Mânuitorii de balon țuguiat din Fiji par niște fiare cărora poți doar să le pui sare pe coadă atunci când scapă în năpustirea spre but și se arată, certamente, o forță mai mare a jocului în 15 (la cel în 7 au fost și campioni mondiali!) decât Grecia de azi în fotbal.
Însă și așa, cu reprezentativa bătută la 19 puncte diferență, nu ne-am simțit rușinați ca după "dubla" fotbaliatoare cu elenii. Ne-au
găurit insularii cu sprinturile lor de gazelă, dar le-am arătat și noi ce înseamă românașii pe grămadă. Iar dincolo de raportul eseurilor sau nefructificarea situației de om în plus (cartonașul galben aduce, spre deosebire de fotbal, 10 minute de liniștire pe marginea terenului) rămânem cu două imagini semnificative.
Una dintre ele e cu venerabilul tehnician galez care cântă Imnul țării în care a ajuns să antreneze. Mare brânză, ar spune acel selecționer mereu prea încruntat, ce-și
îmbărbătează trupa anunțând-o înainte de luptă că adversara e mai brează. Dar mulți reținem din gestul britanicului mai mult decât o mângâiere a orgoliului românesc, fiind vorba și de cum se intră în meci, cum mobilizezi prin exemplu personal.
Cealaltă imagine e chiar una a realei
victorii izbutite de rugby în România actuală: aceea a tribunelor pline, deși acum nu ne mai batem de la egal cu francezi, scoțieni, irlandezi sau cu cei din Wales, mulțumindu-ne cu câte un succes la georgieni sau portughezi, cele mai recente (cu canadienii sau în fața naționalei din Tonga) fiind de domeniul plăcutei surprize. Destulă puștime, nu puține doamne și domnișoare, mulți spectatori noi alături de "baboii" rugbyului ce populau exclusiv odinioară spațiile din preajma bețelor în formă de H și care se cunoșteau toți între ei. Recucerirea publicului - iată ce a reușit cu adevărat acest XV purtător de emblemă cu adânci semnificații, ce ne duce cu gândul la o veche cugetare: din stejar, stejar răsare. Dă-i, Doamne!
George PLAURIAN