Doamne, ce a mai putut bucura victoria handbalistelor noastre asupra unguroaicelor! Mai ales ministrul sportului își striga fericirea la microfoane, de parcă tânărul politruc asigurase măcar jumătate din bugetul necesar supraviețuirii onorabile a federațiilor - că asta e treaba lui, nu să dea fuga la mari competiții (pe banii lui?), doar-doar s-o ivi ocazia de a se bate cu pumnii în piept la eventuale succese pe munca altora.
Ptiu, drace, însă după o nucă tare a urmat una ce părea ușor de spart, cum ne asigurau chiar urmașele vicecampioanelor mondiale, actualele alese ale lui Tadici, între care încerca să reintre spectaculos cea considerată mai ieri handalista nr. 1 a lumii. Și neaureolatele poloneze, tocmai ele!, au întors pe final un meci care se desfășurase trei sferturi din timp conform calculelor și speranțelor de revenire în elită. Când ai zece minute în care nu dai măcar un amărât de gol, dar primești 7 (șapte!), din două una: ori nu ai valoare suficientă, ori e lipsă la... capitolul
sânge în instalație (metaforă nerezervată exclusiv masculilor, mai cu seamă în sportul cu atâtea exemple de dragoste ce nu ține cont de sex).
Cum-necum, aproape imposibil de explicat logic oricum, drumul româncuțelor spre vârfuri s-a sfârșit rușinos imediat după un succes pe care unii nu s-au sfiit să-l socotească de-a dreptul glorios. Și uite-așa, încălecând sau nu pe-o șa, cei ce am sperat s-o dăm pe handbal și eternul feminin spre a mai uita de veșnicia porcăielii din Liga Mocirlica ne vedem readuși rapid la
obiectul muncii de microbiști, siliți să măsurăm iarăși volumul decibelilor din declaraților conducătorilor ce fac praf arbitrajele, care fac,
firește, numai jocurile rivalilor. Despre fotbalul propriu-zis e mai puțin de măsurat și comentat, că doar vedem cum se plâng toți de terenuri și friguri (de parcă i-ar fi obligat cineva să facă meseria asta - vor la căldurică, n-au decât să se apuce de o treabă mai serioasă, dar de unde alta mai bănoasă?). Vin meciurile între echipe ce măcar cu numele sunt celeste și stați să vedeți ce mai păruială, nădăjduim doar verbală, se-ncinge, sigur mai ceva decât sub bietul Ghiță, pe care nu-l așteaptă nimeni, precum în cântecul Cleopatrei, la portiță, ci numai pe mese sau la borcan...
George PLAURIAN