Nici golul mai rar văzut vârât de Sânmărtean în plasa și-n coasta găzarilor, nici proaspătul episod din serialul "O bancă prea mică pentru ditamai Șumudică" și nici măcar noile fitile ce se aprind în preajma butoiului de pulbere din Giulești nu au cum să abată atenția de la subiectul de vârf al săptămânii sportive. Mai ales fiindcă Romanian Soccer a fost acolo, simțind deci nemijlocit încărcătura momentului trăit sub magnifica cupolă a Ateneului, se cuvine să facem un fel anume de plecăciune, dedicând acest editorial sărbătoririi veacului de olimpism în România.
Fără Jocurile ținute din patru în patru ani, lumea ar fi fost, mai mult ca sigur, mai săracă și mai hâdă.
Fără faptele - adesea de eroism (o pagaie ruptă a fost transformată într-una de aur) sau pentru întreaga istorie umană (înfrângerea computerului, participarea la o ediție boicotată de restul blocului comunist) - ale sportivilor săi, România ar fi rămas un pământ binecuvântat, dar depărtat de ochii lumii bune, îndeosebi în anii cu prea puțină lumină sau căldură.
Fără șansa oferită de Olimpiadă, uimitorul izvor mioritic de talente au fi curs zadarnic, iar românul de rând risca să uite de bucurie, mândrie sau alte noțiuni ce se leagă, totuși!, de anumite trei culori.
Jocurile ne-au ținut conectați la lume, la evoluția ei, și-n perioada cruntă în care, altfel, această legătură vitală se reducea la două ore de program TV, și acela cenzurat, cu dedicație. Nadia, Ivan, Ioli, Lia, Nicolae, Kati, Maricica, Mihai, Alina, Alin, Elisabeta, Veronica, Laura, Andreea sau Sandra sunt dar câteva nume dintre ai noștri care ne-au făcut să rezistăm, să existăm încă. Pe unii i-am reîntâlnit la Ateneu, în seară de vineri, cu protocol de gradul zero, asigurat nu numai de prezența președinților - de țară sau de comitete și comiții internaționale - dar și de… bufetul extrem de bine asortat.
S-au revăzut, unii după decenii, oameni care au scris istorie. Au venit special (două zile de zboruri pentru tot cam atâtea de eveniment) de dincolo de Ocean o Daniela Silivaș, o Noemi Lung, iar de mai aproape o Ecaterina Szabo. Cel mai căutat pentru selfie a părut inconfundabilul Patzaichin. Cea mai activă dintre gazdele cu nume mare ale momentului s-a dovedit Violeta Beclea-Szekely. Cel mai impunător s-a arătat, nu doar prin funcție, un oaspete - neamțul care se află în fruntea mișcării olimpice mondiale. Cel mai discret ni s-a părut cel ce a condus COSR-ul, românul din CIO, Octavian Morariu. Iar urmașul acestuia, Alin Petrache, poate rămâne cu satisfacția de a fi oferit această șansă (singulară în ultima vreme) de strângere laolaltă a unor eroi din arene care au marcat trăirea și simțirea celor mai mulți dintre noi, indiferent de generații. Sub apăsarea momentului, foarte tânărul președinte al comitetului național a putut să pară marcat de trac pe scenă (printre altele, vine din disciplina care a adus României prima medalie olimpică), dar și-a demonstrat calitatea managerială impresionând chiar eroii prin manifestarea mult mai... la concret a prețuirii cuvenite pentru aceștia, obișnuiți înainte cu primirea de diplome.
A fost o seară de neuitat, care - ca tot ce e frumos- a trebuit să se încheie. Dar Jocurile, ca și viața, merg mai departe și așteptăm eroii de mâine fără a-i uita cumva pe aceia care ne-au înseninat existența: cinste lor, olimpicilor!
RomanianSoccer