Lasă alte capitale de zonă balcanică, dar când ieși în câștig la o licitație pierzătoare pentru Stockholm și Cardiff, bașca victorie directă asupra Budapestei, e una din două, altă explicație fiind exclusă: ori ai candidat cu un oraș bine dotat pe plan sportiv, turistic etc, ori ai avut asigurat un lobby impecabil. Cum prima variantă pică la cea mai sumară autoanaliză, rezultă fără putință de tăgadă că măcar această urcare a Bucureștiului pe harta europeană a competiției la nivel de reprezentative naționale înseamnă că prea blamatul ex-președinte Mircea Sandu a făcut, totuși, ceva bun pentru fotbalul românesc. Și asta nu pe ultima
turnantă a unei curse, la încheierea căreia rânjetul de satisfacție a apărut, în sala scrutinului de la Geneva, pe chipul succesorului din Casa de lângă Arena Națională. Însăși ridicarea ambelor edificii moderne, ca și găzduirea finalei Europa League 2012 sau vizitele celui numit de
Naș, spre amuzamentul unora, "mon ami Michel" (ceea ce tocmai s-a dovedit!) s-au înscris într-o politică a pașilor mărunți, dar siguri pentru pregătirea și susținerea candidaturii.
Despre benefiicile premierei de peste șase ani nici că trebuie insistat, ele vor fi vizibile, treptat, cu ochiul liber - de la Otopeni la marea arenă, de la București la Budapesta. Plus câștigul imaterial despre care scrie, în stilu-i inconfundabil (chiar dacă îi mai
amețește de cap pe unii), Cătălin Tolontan, în proaspătul său editorial din Gazetă. Le realizăm, ne bucurăm de ele, recunoaștem că trebuie să fi fost cineva merituos pentru un fructuos lobby. Iată însă că nu toți își pot reprima niscaiva resentimente sau alte sentimente, cel mai bizar răsunând vocea lui Ionuț Lupescu, care neagă orice merit al oamenilor din FRF. O intervenție aiurea-n tramvai, ce nu-i nici prima, nici ultima din partea unui personaj... original, care se face a uita că fără voia lui M. Sandu nu prea avea cum ajunge la forul internațional.
Cu seninătatea microbistului simplu, eliberat de asemenea frustrări sau orgolii (poate o fi avut și Lupescu vreo contribuție, iar lumea nu i-o recunoaște), preferăm să vedem doar partea bună a lucrurilor. Cu lipsă de subiectivism, indiferent că ne place sau nu de Nașu', să nu uităm nici de acela care s-a ocupat în amănunt de dosarul atât de stufos al candidaturii. În spatele succesului de la Geneva se mai află truda, nesomnul, competența cuiva care a făcut și performanță, și... Drept, a fost președinte de federație, între primii oameni din Ministerul Sportului, ba chiar și jurnalist. Publicul larg nu-l cunoaște bine, presa redându-i numai fațeta de
suflet al petrecerilor, datorată bonomiei, umorului cu care a cucerit, în engleză, (și) multă lume bună din rugbyul sau fotbalul internațional. A fost debarcat de la FRF dintr-un motiv ce nu are legătură cu vârsta - oricum, aceasta nu e de pensionare -, de vreme ce mâna dreapta a tinerelului președinte e bătrânelul Chivorchian, reprezentat al vechiului sistem de
încrengături din fotbal.
Se numește Dumitru Mihalache, profesor și jurist, 18 ani purtător de zâmbet, dar și de creier, în federația din care a fost zburat numai din cauza apartenenței la echipa lui Mircea Sandu, care ar putea parafraza un text popular - "Pe mine m-ați omorât, dar cu Meke ce-ați avut?". S-ar potrivi de minune mai ales acum, după ce dificilul demers pentru susținerea candidaturii Bucureștiului s-a arătat de succes. Și de folos!