...și măcar un ceas, acolo, din fiece 12 de Brumar să mai lăsăm fotbalul, neavând decât să atace irlandezi Tata Puiu și cu
Panti vârf împins! Astăzi se cuvine alocat ceva timp, plus spațiu pe
RoS, amintirilor, nostalgiilor, prețuirii vizavi de cel mai vestit nume de român. Fie numai și pentru faptul că oriunde ajunge românașul - iar astăzi, slavă Domnului!, poate întoarce toate fusele orare - și răspunde cinstit la întrebarea "Are you from?", 99,99 la sută dintre locuitorii mapamondului, inclusiv papuași, aborigeni sau trăitori pe ghețuri veșnice, te
definesc instantaneu pomenind același nume: Comăneci. Sau Nadia. Sau
ambele amândouă...
Pe cât de adevărată, pe atât de fabuloasă, povestea fetei lui Gheorghe (Dumnezeu să-l odihnească!) și Ștefaniei (viața lungă, doamnă!) din Onești poate fi clar împărțită în două mari "părți", la fel de fascinante ca subiecte de romane încă nescrise pe de-a-ntregul, în ciuda nenumăratelor rânduri dedicate Ei în mai toate limbile pământului. Prima "jumătate" de story e a copilei încă de la vremea consacrării, pure și simple, ca Zeița de la Montreal - a unicei ascensiuni, a uimitoarei consacrări. A doua
parte de poveste a fost scrisă numai episodic (tot) sub ochii lumii cucerite definitiv de fata care a transformat computerul într-un obiect oarecare, neputincios să-i măsoare întreg talentul, perfecțiunea al cărei simbol viu a devenit astfel.
Prea puțini cunosc, și mai ales cei foarte tineri trebuie să afle! (de pildă, din cartea "Revenirea între stele", apărută în 1990), că Nadia nu a dus-o mereu pe roze, că a avut de îndurat inclusiv umilința de a fi aruncată și uitată într-un post oarecare la federația de gimnastică după ce a pus punct vieții de sportivă. Devenise mai faimoasă decât însuși
conducătorul mult iubit de partid și de stat, trebuia să plătească prin trimiterea în anonimat, suportând privațiunile românului de rând din epoca socialismului multilateral dezvoltat... Când, într-un târziu, n-a mai putut suporta,
Zeița a ales calea
pământeană bătută de mulți alți compatrioți - fâșia de pământ de la graniță care putea duce către Libertate, dar cu atâtea riscuri, pe care și le-a asumat înspre un sfârșit de noiembrie, fuga ei spre Lumea Nouă, via Viena, precedând cu vreo trei săptămâni o alta, a unui neam întreg:
fuga din comunism.
Ajungerea în States nu a însemnat, automat, revenirea între stele. A trebuit să o ia de la capăt, să tragă vârtos (adesea mai ceva decât pe vremea când locul păpușilor copilăriei era luat de bârna sau capra vegheate de bunii și durii soți Karolyi) pentru a începe noua viață. Atâta doar că, de la granița dintre 1989 și 1990 încoace, Nadia s-a întrecut cu altfel de adversare - de la însușirea la perfecție a englezei la nevoia de remodelare a propriului trup, psihic, moral. A fost o bătălie la fel de grea - dacă nu și mai și - ca aceea din Norvegia afirmării sale, la 13 ani, din Canada ’76 și tot ce a urmat pe covorul de concurs. Fiindcă e născută Învingătoare, plus că are destinul - cum susțin numerologii - marcat de noroc, a câștigat și această luptă.
Poate că norocul i l-a scos în cale pe Alexandru Ștef (plecat prea devreme din această lume), omul de rugby
fugit înaintea ei dincolo de Ocean și ajuns director la Stadionul Olimpic din Montreal fiindu-i primul impresar, care i-a îndrumat inteligent revenirea în prim-plan, purtând-o din Țara Soarelui Răsare până la Sfântul Scaun. Șansă a fost și reîntâlnirea cu Bart Conner, cu care avea să formeze o trainică familie de campioni olimpici, dăruită cu minunea Dylan (acum băiat mare, de 8 ani). Sub aceeași zodie poate fi pusă și colaborarea cu managerul Paul Ziert, dar dacă succesul a venit și continuă după atâția ani în business-ul cu propriul brand și nu numai de bună seamă că decisive au fost și rămân tot talentul și truda ce însemnează un destin unic. Al celui mai faimos român, care nu a uitat însă nicicând de unde a plecat, care își ajută mereu mama ("datorită ei supraviețuiesc", a mărturisit pentru
Romanian Soccer, în această dimineață, Ștefi Comăneci), fratele, cumnata - doamna Lili sărbătorește azi la Oklahoma-, nepoții, verișoara, prietenii, chiar români necunoscuți personal, prin Fundația ce-i poartă numele. Pentru că Zeița este, totuși, un Om. Unul adevărat, în fața căreia ne plecăm mereu, cu deosebire în această zi aniversară, în care cuvenita urare de "La mulți ani!" se cuvine să aibă întîietate față de orice altceva se petrece în lumea sportului.
George PLAURIAN