E zi tristă nu doar pentru rapidiști. Este amar început de săptămână pentru toți cei care privesc fotbalul ca pe un prilej, pur și simplu, de desfătare pentru ochi măcar, dacă nu pentru suflet sau trup. Fiindcă omul pe care cancerul tocmai l-a terminat iute exact așa ceva a sintetizat într-o viață dusă în iarbă sau lângă ea: bucuria jocului, zâmbet, bonomie.
Oficial, boala secolelor a grăbit sfârșitul lui Nae Manea. Dar cei ce l-au cunoscut mai îndeaproape știu că pe lângă, poate chiar mai presus de chinurile chimioterapiei, simbolul Giuleștiului boem a suferit de inimă rea. Inima aceea care a cunoscut o mare dragoste - cu toate că viața l-a purtat și prin Ghencea, și la Bistrița, și în activul federal -, una singură, numită Rapid. Inima lui distrusă de marea umilință la care a fost supus în ultima vreme, când clubul cu care se înfunda tot mai mult în faliment, iar el însuși era dat afară ca o măsea stricată de aventurierii ce-și zic salvatori.
Năiță cel mereu pus pe șotii pleacă în eternitate înainte de a fi apucat să trăiască în casă pusă la punct, ridicată după o viață de om trăitor în fotbalul-poezie. Și nici măcar nu a mai apucat să ne mai înveselească o dată, cum a făcut în decenii la rând, de la un timp pierindu-i și lui umorul prin mocirla în care și-a văzut zbătându-se echipa de suflet.
Suntem și mai săraci de astăzi, fără zâmbetul lui Nicolae Manea - Dumnezeu să-l primească și să-l odihnească!
George PLAURIAN
George PLAURIAN