Dacă Alecsandri, astăzi uitat și ignorat, a fost pentru însuși Eminescu "acel rege-al poeziei veșnic tânăr și ferice", Ioanițoaia este precum vârful Moldoveanu în aspirațiile celor care au crezut și încă mai visează că presa sportivă moare, dar nu se predă. Fără cel mai faimos Ovidiu, botezat de fapt Traian (a semnat cu prenumele tatălui spre a nu fi confundat cu Traian Ioanițescu, coleg de redacție la cotidianul de specialitate din perioada comunistă), povestea scrisului și vorbitului pe seama fotbalului, cel puțin, s-ar fi depănat cu totul altfel. Findcă, dăruit cu har și instruit ca și Ion Chirilă, adesea sclipitor în frază asemenea lui Ioan Cupen,
OvI a avut acel ceva care a lipsit marilor dispăruți: a fost creator de gazete și de echipe redacționale.
Reporter înnăscut, nu făcut, a putut schimba nonșalant registrul, domeniul, când cutezanța de a fi pornit, prin căsătorie, în scurta-i aventură americană a fost plătită prin imposibilitatea de a reveni, ani buni, la "Sportul" unde se afirmase fulgerător. Salvat de prigoana politrucilor din anii '70 de către Adrian Păunescu, care l-a
adăpostit la "Flacăra" sub pseudonime ca Negoiță, Iordăchescu, Georgescu, s-a impus într-atât în lumea medicală încât doctori cu patalamale grele îl socoteau confrate de-al lor ("nu poți să pricepi si să scrii atât de competent despre medicină decât dacă ești de meserie", îl contraziceau, în diverse ocazii, interniști, ortopezi, cardiologi pe un Geo Raețchi, căruia îi trebuiau ceasuri bune spre a încerca să-i convingă că
ziaristul Ioanițoaia a absolvit limbi străine, singura legătură cu medicina fiindu-i nașterea în familie de distins specialist într-ale anatomiei și fiziologiei). A strâns bijuterii gazetărești în cărți precum "Bărbați cu obiceiuri de eroi", a comentat, de conjunctură, patinaj și altele din
extrafotbal, dar celebritatea i-a venit din scrisul și vorbitul pe seama fotbalului, pentru că, nu-i așa?, și rugbyul e frumos, "dar la poartă când trageți?".
Cu condeiul sau, mai târziu, după '90, la microfon făcea oricum carieră. Însă Ioanițoaia Traian, zis (și scris) Ovidiu, a mai avut un talent rar, cel puțin unul,
citind oamenii mai lesne ca oricine, intuind și harul degajat de rândurile de început ale unor Geambașu sau Vochin, și forța managerială a lui Sârbu, pentru a naște ziare sau emisiuni de televiziune. Lansarea "Sportului românesc" sau inventarea "Procesului etapei" sunt doar două, extrem de convingătoare dar defel singulare, dovezi ale unei formidabile puteri de creație. Tot așa cum convingerea unui selecționer de a-și demisia în avion (chiar s-a întâmplat, prin 1992!) reprezintă și un exemplu de autoritate câștigată între oamenii dinlăuntrul fenomenului pe care l-a marcat definitiv prin verb și pasiune.
Viața lui e un roman, da, însă nu numai eleganța ne împiedică să intrăm cu bocancii în ea. Ceea ce contează și va rămâne este imaginea inconfundabilă a ziaristului de un perfecționism strașnic, creator de texte, emisiuni, gazete și... gazetari. Fără el, istoria presei sportive ar fi arătat, poate, altfel, dar sigur ar fi fost mai săracă. Astfel că, devenit și venerabil acum, când adună 70 de primăveri, Traian Ovidiu Ioanițoaia are tot dreptul de a privi înapoi cu mândrie, așa cum noi îl avem pe acela de a-l admira și a-i ura să rămână cum se arată încă – veșnic tânăr și ferice. La mulți și tihniți ani, Mare Maestre!
George PLAURIAN