Meciul din 29 martie a.c. contra celor din Feroe mi-a amintit de prima vizită a insularilor în țara noastră. Era la începutul lui mai 1992. Vreme superbă afară, chiar și la Aeroportul Otopeni, unde așteptam să aterizeze avionul care transporta ciudata reprezentativă a Feroe. Dacă ai fi făcut rapid atunci un sondaj printre români, cu siguranță că ar fi ieșit procente foarte mari de inși care nu știau nimic despre această țară. Situația cred că nici acum nu ar fi prea diferită, cu excepția mediului fotbalistic. Și nu îi poți critica prea dur pe cei neștiutori, pentru că aceasta nu este nici astăzi o țară, ci tot o provincie autonomă a Danemarcei. Tocmai de aceea, în mod normal, nici nu ar fi trebuit să existe o asemenea reprezentativă în competițiile UEFA și FIFA. Ce-ar fi să li se permită tuturor regiunilor autonome din Europa să își înscrie reprezentante în competițiile organizate de marile organisme ale fotbalului mondial? Sau tuturor insulelor? Așadar o anomalie, așa cum mi se pare și felul în care este denumită oficial, adică Insulele Feroe. Păi atunci, ar trebui să spunem și Insulele Indonezia, Insulele Filipine, Insulele Noii Zeelande etc. Ca să nu mai spun că este și un nonsens în cazul acesteia, pentru că denumirea de Feroe provine dintr-un cuvând norvegian, Færøerne, care înseamnă Insulele Oilor. Am avea deci Insulele Insulele Oilor.
Așadar, împreună cu colegii mei de la săptămânalul "Fotbal Plus" îi așteptam cu interes pe acești băieți insulari nordici. Ei uimiseră întreaga lume, cu doi ani în urmă, când la prima lor participare la o competiție de anvergură, cea pentru preliminariile Euro 1992, învinseseră megasurprinzător pe teren propriu Austria. La ceva timp după ce roțiile avionului s-au împrietenit cu solul României, finalemente aparatul de zbor s-a oprit, terminându-și o nouă misiune. La coborâre s-a remarcat un grup ai cărui componenți erau îmbrăcați uniform în niște pulovere sărăcăcioase cu model urât în care predomina culoarea albastră. Erau chiar componenții reprezentativei Feroe. Am stat răbdători ca ei să intre în aeroport și să treacă de punctul de control, după care i-am "atacat" în haită. Numărul ziariștilor români prezenți la aeroport a fost mărișor. Motiv pentru care piticii din naționala feroeză - pentru că aproape toți, cu toate că proveneau dintr-un popor germanic, erau scunzi - au fost chiar mirați de asemenea interes. La un moment dat însă, o siluetă masculină îmbrăcată cu un costum foarte elegant, mi-a atras în mod deosebit atenția, dar tot nu-mi venea să cred că îl vedeam în carne și oase pe fostul mare internațional danez, Søren Lerby. Acesta abandonase cariera fotbalistică în 1990 (la 32 de ani), la scurt timp după ce a pierdut cu naționala sa în fața "tricolorilor" acel meci istoric, 1-3, care altfel i-ar fi dus la "Mondialul" italian. "Băăăi, ăla e Lerby, nu glumesc" - am strigat eu către băieții mei de la "Fotbal Plus". Nici n-am terminat bine, că Eddie Țone s-a și repezit ca un spadasin cu reportofonul către fostul echipier al lui Ajax Amsterdam, Bayern München, AS Monaco și PSV Eindhoven. Lângă Eddie m-am înființat și eu, Vadim Vîjeu și dacă nu mă înșel Toni Dumitru, înconjurându-l practic, iar în spatele nostru se rotea ca o bilă la ruletă Andu Epuran, care își asumase și rolul de fotograf, încercând să găsească cele mai bune unghiuri. "Hi mister Lerby" - s-a făcut auzită vocea lui Eddie, prin tumultul din aeroport. Lerby, pe de-o parte era încântat că se bucura de popularitate într-o țară străină, pe de alta nu-i convenea pentru că venise într-o călătorie de afaceri despre care nu prea voia să se știe. Călătorise în același avion cu feroezii, cu toate că la întrebarea lui Eddie în acest sens făcea pe prostul, că habar n-a avut că aceștia i-au fost parteneri de călătorie... Aruncând o privire în spate, i-am văzut pe ceilalți ziariști cum se uitau foarte intrigați spre noi, că îl înconjurasem pe acel tip de care nu știau cine e. Într-un final, din vorbă în vorbă, au aflat și ei... Ca o completare, a doua zi, subsemnatul și amintitul Andu Epuran am izbutit să-i luăm un interviu în toată regula fostului internațional danez, la care a fost foarte deschis, și am aflat, printre altele, că venise în țară pentru o afacere cu mațe de porc.
Am putut discuta și cu micuții din naționala arhipelagului din nordul Oceanului Atlantic. Torkil Nielsen, cel care marcase golul victoriei cu Austria, era foarte emotiv și n-a vrut în ruptul capului să răspundă la vreo întrebare, reacționând precum acei copii care refuză să recite poezii la rugămințile adulților. Alții în schimb, precum Jan Allan Müller, singurul lor profesionist de-atunci care juca în Danemarca, mult mai stăpân pe el, a răspuns cu calm și politețe la toate întrebările puse. Iar portarul Jens Martin Knudsen, cel cu cipilica cea albă, a suprins prin declarațiile superoptimiste, afirmând nici mai mult, nici mai puțin, că a venit în România să obțină cel puțin un rezultat de egalitate. Cam în aceeași notă s-a înscris și selecționerul lor, islandezul Páll Guðdlaugsson. Se știe, finalmente doar de șapte ori avea să scoată Knudsen mingea din propria poartă, la primul nostru meci din istorie cu reprezentativa acestei regiuni autonome a Danemarcei.
Caseta meciului
06.05.1992 București:
ROMÂNIA - FEROE 7-0 (5-0) prel.CM
Stadion: Steaua. Spectatori: 10.000. Marcatori: G. Balint (4, 39, 78), Hagi (14), Lăcătuș (28p), I. Lupescu (44), C. Pană III (56). Arbitru: Nikakēs (Grecia).
ROMÂNIA: Stelea - D. Petrescu, Mihali, Gh. Popescu, D. Munteanu - C. Pană III, I. Lupescu (77 Cheregi), Rotariu, Hagi / cpt - Lăcătuș (63 Gane), G. Balint.
Antrenor: Cornel Dinu.
FEROE: Knudsen - J. Jakobsen, T.E. Hansen, M. Danielsen, A. Justinussen - A. Mørkøre, M. Jarnskor (48 T. Nielsen), Løkin, Reynheim, Dam (63 T. Jonsson) - Müller.
Antrenor: Páll Guðlaugsson.