Patru au mai rămas, doar patru etape, și campionatul ăsta mult hulit tot nu și-a simplificat ecuațiile. Excepțiile le oferă câte două echipe
de sus și
de jos, primele urmând să se bată între ele, dar de la distanță, pentru titlu, ultimele fiind deja pa și pusi (cu CFR e altă treabă - "afacere europeană", încă). În rest, a rămas
ca-n tren și după al treizecelea val, cel cu patru remize, ultima în stil italian la propriu, Napoli vs Bergodi, însă cu penalty clar nedat Rapidului. Dacă nu chiar orice, multe se mai pot întâmpla pe acest final, așadar.
Hora ar fi putut lua prim-planul etapei, cu jumătatea sa din
sârba-n șase jucată de mureșeni înaintea "Regelui". Dar nu l-a luat, iar asta nu (numai) fiindcă cele trei goluri ale lui, ca și scorul primăverii, au
potcovit un Viitorul fără Mamele (atenție, rugăm frumos, la litera mare a numelui propriu, ca să nu se înțeleagă cumva altceva), în 11 contra 11 rămânând 0-0.
Ghinionul golgeterului rundei are un nume, Stanciu - nu al celui ce a fost conducător la Dinamo, ci al jucătorului care a… explodat, în fine!, prin "duble" la rând în ultimele evoluții și mai ales prin atitudine. Ca la carte i-a fost execuția lui Nicușor pentru golul doi din eternul derby, nimic de zis (doar de dat ca exemplu în orice ședință de analiză-pregătire video), însă cine nu i-a văzut determinarea de dinainte, una - iarăși, în fine!- pe măsura talentului evaluat la 20 de milioane clauză de reziliere? Ați văzut cum s-a repezit să-i smulgă mingea lui Tănase, ca să bată el penaltyul - inconștiență juvenilă sau, dimpotrivă, încredere în forța de a nu se pierde în momente hotărâtoare? Una ori alta, nu mai contează, Nicușor Stanciu a fost erou de derby, jucătorul etapei.
Și totuși, dacă ne e permisă o simplă părere, omul momentului rămâne altcineva. Un arbitru.
Să ne imaginăm că acest Dinamo-Steaua era condus de alt "fluieraș". Câte petarde ( care-s altceva decât brichete de un leu) trebuiau aruncate pentru ca, de pildă, Deaconu să se
aprindă și să întrerupă meciul? Se mai revenea, cu un altul la centru, de la cabine și, să zicem, Tudor îl ierta de cartonaș pe Arlauskis? Sigur, nu vom ști niciodată ce s-ar fi întâmplat duminică fără Balaj. Știm doar că așa, cu el, meciul s-a jucat până la capăt, deși existau acoperiri regulamentare pentru decizii contrare celor luate de băimărean, a la Deaconu sau Tudor, pentru oprirea disputei sau stricarea raportului de forțe din iarba încinsă (portarul stelist primisese deja
galben).
Cristi Balaj a riscat mult, inclusiv integritatea-i fizică, rezistând
bombardamentului unei galerii furibunde, ce-și desfășoară arsenalul în voie - deci, implicit, cu voia forțelor
de ordine numai prin nume. A vrut să se decidă totul pe teren, acolo unde-i mai verde ca la orice masă. Imperturbabil, ba chiar dând dovadă de umor când a dus la gură sticla aruncată din tribună, ce-i putea oferi motiv (al câtelea?!) de oprit… circul, a etalat nu numai experiența arbitrului cu 15 ani pe prima noastră scenă și 12 pe cea internațională. A făcut-o, e doar o părere (ba chiar, recunosc, nu de fan al său), și din drag de fotbal, căpătat ca jucător la Baia Mare și-n Ungaria. S-a arătat astfel cel mai fotbalist dintre arbitri, nu credeți?
George PLAURIAN