Campionatul a fost decis pentru Steaua de Astra și Oțelul. Primăvara poate fi socotită, din perspectivă de Ghencea, a lui Stanciu și Varela, iar ultimul meci din anotimp - finala Cupei
mari - a unui Popa în rest la fel de
șters ca și Chipciu. Însă per ansamblul sezonului întreg învingătorul se numește Gâlcă.
Revenit de doi ani în țară, după vreo 15 trăiți în fotbalul spaniol, a câștigat, cum-necum, tot ce era de câștigat chiar la primul său an ca antrenor de L1. La fel de modest cum l-am cunoscut ca mijlocaș cu, totuși, 68 de meciuri în națională, introvertit, dacă nu de-a dreptul un mutulică nu prea iubitor de camere sau microfoane (exact opusul tipului uman al înțelegeți cui...), Costel a tăcut și a făcut. Cu totul neobișnuit pentru fotbalul nostru - care dă pe dinafară de vorbitori pătimași, răzbunători, miștocari - a încasat imperturbabil din dreapta și din stânga, fără a-și ieși din pepeni nici măcar atunci când i s-a prevestit, ba chiar anunțat, destituirea înainte de termen și de brațe încărcate de trofee. Și tot neobișnuit pentru fotbalul de oriunde, pleacă de la Steaua după ce, cum-necum, a făcut istorie prin prima
triplă din cariera unui tehnician român. Cu mențiunea că, pentru viața lui personală, este o a doua triplă, după aceea de acum 15 ani, când nevasta i-a dăruit deodată două fete ș-un băiat.
Costel Gâlcă se simte un om împlinit, cum s-a mărturisit după adjudecarea
Cupei României. Steliștii toți se bucură și datorită lui - și sunt foarte mulți rămași lângă echipă, cu sigla în litigiu sau fără, cum au dovedit zecile de mii prezenți la finală. Ei avut pentru ce să cânte în ultima seară de mai. Dar surprinzător de numeroșii suporteri veniți din orașul expremierului de buzunar pentru ce naiba au cântat continuu? Cum de nu au început să
taxeze neputința echipei favorite, ca altfel devotații fani ai lupilor galbeni, de pildă? Ce-i ține pe ei alături de U - retrogradată, neplătită, în prag de faliment, cu patron dat în urmărire internațională?
Un banner dintre multele zărite în galeria clujeană a putut lămuri totul.
Suna cam așa - "Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U". Este cea mai tulburătoare declarație de dragoste, pentru o echipă, pentru fotbal însuși. Iar nici echipa, nici fotbalul nu au cum să moară atâta vreme cât iubirea rămâne cel mai de preț bun. În ciuda oricăror insolvențe, fapte necurate, făcături de patroni...