Cum să nu izbucnească în lacrimi
eternul Pirlo?!? Juve al său a ratat a nu știu câta finală a finalelor, deși a jucat neitalienește, dând culoare și savoare meciului de la Berlin. A primit cel mai rapid gol la acest nivel, dar a revenit din pumn la imboldul și grație paradelor căpitanului său, alt legendar, Buffon. Degeaba însă determinare și dor de spectacol, în zadar până la urmă egalarea venită după o pasă de extraterestru, a lui Marchisio. Pentru că și Juventus are iar echipă mare, dar pe Messi nu îl are.
Nu a marcat de astă dată. Nici nu a mai stârnit, cu execuții interzise altora, delir tipic argentiniano-spaniol, onoarea de a fi declarat number one fiind rezervată acum altui
pitic, lui Iniesta (parcă era puștiul celuilalt purtător de banderolă la schimbul de fanioane). S-a văzut atunci, la început de meci, la originea golului picat repede, apoi a părut cam incomodat de presiunea pusă pe el. Asta, aproape 70 de minute, până când a arătat că lui îi este de ajuns o fază pentru a hotărî un meci, o finală - regină a finalelor. Pentru a fi Leo Messi.
A devenit, parcă, din bicicletă - rachetă, amețindu-și adversarul și șutând ca din tun, golul care a rupt echilibrul și a tăiat avântul trupei torineze venind pe respingerea lui Buffon, o formalitate pentru Suárez. Ce a urmat aproape că nu a mai contat, reușita lui Neymar din prelungirea prelungirilor fiind numai cireașa de pe tortul celei de a cincea izbânzi supreme a Barcelonei.
Asta înseamnă să fii Messi. Să decizi pentru echipă la momentul potrivit, chiar dacă cu literă groasă în cartea fotbalului va rămâne, precum de această dată, un Rakitić.