Vă rog să nu vă gândiți la vreo greșeală de tipar în titlu, să credeți că în loc de virgulă ar trebui pusă cratimă, ceea ce ar însemna că articolul este dedicat fotbalului cu piciorul peste fileu. Nu va fi vorba despre jocul în care-și făcuseră cluburi și campionat, cu ani buni în urmă, fostul lider al minerilor Miron Cozma sau actualul politician ce influențează coaliția de la putere, uneori în calitate de premier interimar (Gabriel Oprea). S-a dus, oricum, vremea în care lume bună din fotbalul clasic - de la Iordănescu la regretatul Dobrin și la Țiți Dumitriu - se aduna la terenul amenajat de Gioni Săndulescu în complexul "Doi Cocoși", experimentul a eșuat. Deci, vă propun spre reflecție momente disctincte, proaspăt petrecute și, cel puțin la o primă vedere, fără legătură între ele, în tenis, respectiv în fotbal.
C-așa-i în tenis e o expresie rămasă celebră dintr-un scheci cu nemuritorul Toma Caragiu. Dar mai poate rostită, aplicată ea la ceea s-a întâmplat la Openul American al acestui an? Cu siguranță, nu - mai ales partea finală feminină a celebrului turneu îi bulversează istoria.
Ce reprezentau italiencele pentru vârful tenisului, dominat de americance sau sportive din foste țări comuniste? Cu ce ne impresionaseră până acum veteranele (era să scriu, scuzați!, băbuțele - pentru performanță) care s-au bătut pentru cecul cel mare? Au făcut-o în acest început de toamnă, determinându-l pe șeful guvernului italian să zboare peste Ocean, să trăiască evenimentul incredibil, deși are acasă de rezolvat, în primul rând, uriașa problemă a migrației.
A triumfat Pennetta, ceea ce ar trebui să ne mai aline dezamăgirea de a fi eliminat-o pe Simona noastră. Dar vom putea uita vreodată demonstrația, lecția de bucurie trăită ca un copil - puritatea însăși din manifestările și declarațiile Robertei Vinci după fabuloasa ei victorie în fața mașinăriei de ași Serei Williams? Flavia a câștigat prima mare finală între italience, primul ei turneu de Mare Șlem. La 33 de ani! Din postura de (doar) număr 26 mondial! O izbândă istorică, după care a venit anunțu-i la fel de năucitor: gata, a dat mâna cu Gloria, atât de târziu, și... se retrage! Cinste ei, dar onoarea a acoperă de acum și pe Roberta. Epuizată de dura confruntare cu muntele Willliams, ea n-a avut timp să-și refacă forțele, cele fizice fiindu-i oricum sub cele ale unei inteligențe de joc uimitoare. Deie Domnul să mai avem parte, măcar de la ea, de asemenea trăiri a bucuriei simple, profund omenești, de a birui!
De la un asemenea nivel coborâm la unul mult mai modest, al fotbalului nostru, obligați moralmente - că tot discutam de cinste, de demnitate - de spusa la cald a unui jucător incomparabil mai tânăr decât surprinzătoarele finaliste din America. Sergiu Cristian Popovici e mijlocaș la CS Botoșani și are doar 22 de ani. Crud încă și cvasianonim (a trecut, totuși, prin selecționata under 19), băiatul ăsta cu figură care atrage privirile domnișoarelor a reușit un serviciu demn de a fi comparat cumva cu cel al performerelor de la US Open. Prin vorbe simple rostite după meciul cu Chiajna, mijlocașul a dovedit nu numai tărie de caracter când a recunoscut că trebuia eliminat încă din primele minute, după o intrare de killer asupra unui adversar. El a făcut, prin cuvinte simple, de scuză, un mare serviciu întregului nostru fotbal, în care regula este de a arunca mereu vina pe capra vecinului.
C-așa-i în sport, sau ar trebui să fie (și nu doar în sport) - adevărul recunoscut e pe jumătate iertat. Și-i bărbătesc, și merită consemnat, chiar în zile marcate, pentru iubitorii fenomenelor din arene, de uimitoarea poveste a unui turneu din topul mapamondului.
George PLAURIAN
George PLAURIAN