A început şi pentru românaşi Cupa Mondială a rugbyului. Primul meci, prima înfrângere. Ceea ce era de aşteptat, că asta e regula fixată în decenii multe - nici nu ne trebuie toate degetele pentru a număra victoriile în faţa Franţei. Chiar vorbeam cu Mircea M.Ionescu în seara partidei, căzând de acord să nu aşteptăm vreo minune.
Dar de râs nu s-au făcut "tricolorii". O scrie şi presa franceză, am putut-o vedea cu ochii personali. Diferenţa de scor e mare, cam exagerată după ce românii au avut eseu nevalidat după lungi consultări şi reluări video, iar eliminarea temporară a unui înaintaş de bază rămâne discutabilă, cel puţin în opinia fostului căpitan al naţionalei şi şef de federaţie Alin Petrache (actualmente preşedintele COSR). Bine că am mai "dat" unul, cât se poate de clar, Valentin Ursache intrând astfel în istorie ca marcator român ce primeşte aplauze de la nu mai puţin de 60 000 de spectatori. Şi nu sunt mulţi cei ce au mai culcat baloane în buturile francezilor, de-a lungul timpului, după Marica în 1974 şi Borş la şase ani mai apoi.
Cât despre fenomenul naturalizării de jucători, pe seama căruia am zăbovit în editorialul precedent, acesta s-a vădit de ambele părţi. De fapt, francezii aveau încă din anii '70 un fundaş extraordinar care surprindea Giuleştiul prin culoarea pielii: Serge Blanco s-a născut în Venezuela. Însă primii europeni care au recurs la "importuri" masive de mari valori, de la Antipozi pentru campionatul lor modest din acea vreme, au fost italienii, experimentul fiind rodnic pentru o ţară al cărei XV era surclasat în Bucureşti.
Apropo de discuţia purtată cu sus-numitul domn Ionescu, să subliniez pentru cei tineri ("veteranilor" le spune multe numele respectivului) că e vorba despre un fost renumit cronicar de fotbal, care făcut şi pe arbitrul cu acte-n regulă. MMI a "fugit" în State, unde a făcut un ziar şi taximetrie, întorcându-se în ţară după '90, realizând emisiuni la o televiziune astăzi dispărută. Puţini ştiu însă că personajul slab şi mustăcios de la mama natură (talentul de condeier de unde i s-o trage?) a avut o altă mare pasiune: a scris şi teatru! S-a impus în lumea dramaturgiei, de vreme ce a ajuns director la Giurgiu. Ceea ce nu ar fi cu totul şi cu totul ieşit din comun, dacă Mircea M.Ionescu nu s-ar fi bătut ca un leu pentru a face rost de bani, de aprobări spre a transforma clădirea de teatru ce stătea să cadă într-un lăcaş primitor, în care merită să mergi în ţinută de gală, la un spectacol onorabil.
Drept mulţumire pentru această performanţă, fostul cronicar şi arbitru de fotbal putea să aibă, cândva, un bust în faţa teatrului pe care l-a salvat de la pieire. În loc de aşa ceva, de alte onoruri, MMI a primit cartonaşul roşu: cică nu va mai avea dreptul să concureze iarăşi pentru postul de director la Giurgiu, fiindcă nu e absolvent de IATC!? Se întâmplă în mileniul în care managerii - de spitale, de pildă - nu poartă halate de medic sau alte însemne ale domeniului cu pricina.
Să nu cumva să se trezească vreun puternic al momentului să-i ceară şi ştergerea numelui de pe afişele pieselor pe care le-a scris.Că doar suntem în ţara în care nimic, dar absolut nimic!, nu trebuie să ne mai mire - de exemplu, faptul că liderul campionatului de fotbal, cu domiciliul în acelaşi "vestit" oraş Giurgiu, se află în moarte clinică...
George PLAURIAN