E ziua marelui derby al Ilfovului, județul-anexă a Capitalei ajungând, se știe, ăl mai tare din parcare, cu două echipe în Liga 1, după ce Voluntarii lui Pandele au urcat lângă Chiajna lui Minea - precum Electroputere odinioară alături de U Craiova ș.a.m.d. Dar să mai lăsăm o dată fotbalul nostru cel de toate zilele și primarii cei cu gropile în asfalt și alte "găuri" de tot felul, zăbovind din nou asupra evenimentului care ține afișul momentului sportiv pe mapamond, Cupa Mondială a rugbyului.
Inventatorii jocului născut din pârdalnicul de fotbal au procedat ca la Olimpiada găzduită de Londra, dovedindu-se aceeași preocupați de marketing ca o cheie a unui business de succes. Între altele, au rebotezat spre trei sute de stații de metrou cu nume de rugbyști care - cum se susține inclusiv pe site-ul FRR - "au marcat istoria sportului cu balonul oval". Între cei carora li s-a acordat o asemenea onoare, zece
locuri au fost rezervate României. Cum s-a efectuat alegerea celor 10 aflăm de pe același site: cu ajutorul lui Chris Thau, practicant al rugbyului în tinerețe, fost angajat al TVR, care s-a impus apoi, când a devenit britanic cu acte în regulă, în mass-media internațională, câștigându-și chiar poziții importante prin organismele International Board. Nu-i putem contesta, deci, autoritatea în materie, dar pe seama alegerii sale de acum am avea de discutat.
Ce nume de români sunt pronunțate, în capitala Regatului Unit, după celebrul anunț "urmează stația..."?
Nicolae Mărăscu, un pioner al acestui sport la noi.
Viorel Morariu, căpitan al reprezentativei la primele victorii asupra Franței (1960), invincibilă și la "cocoși" acasă, patru ani la rând, apoi antrenor remarcabil, șef de federație, român în forurile internaționale.
Mircea Paraschiv, alt căpitan de echipă care a făcut istorie, spărgând gheața în confruntări cu galezii, scoțienii, irlandezii. De acord și cu
Hari Dumitraș, singurul dintrei cei patru ce au apucat timpurile Cupei Mondiale, actualul președinte al FRR fiind nominalizat după o ediție a acesteia într-o selecționată mondială.
De aici încolo însă, să ne ierte dragul Cristi, începe discuția. O să justifice el opțiunea pentru Romeo Gontineac prin prezența de patru ori la C.M. - e un argument, de acord - sau alegerea lui Tudor Constantin pe motiv de calități ieșite din comun, de vreme ce francezii l-au numit pe fiul de actor faimos Muntele
Carpați. Și totuși, ce mare brânză au făcut ei și ceilalți nominalizați de mister Thau -inclusiv Tiberiu Brînză- în națională, pe cine au bătut sub tricolor, nu numai la marea Cupă? Ce istorie au scris în comparație cu, cităm la repezeală: Dodo Munteanu (socotit talonerul number one spre sfârșitul deceniului 9 chiar de neo-zeelandezi, după primul turneu românesc la Antipozi), Ion Marica (autorul primului eseu în buturile franțujilor), Penciu, Wusek, Demian, Alexandru, Dumitru, Murariu, Enciu Stoica, Ion Constantin( supranumit penalty king), Marin Ionescu etc, etc?
Cât despre Valeriu Irimescu, ce să mai vorbim? Printre altele, a bătut de unul singur - se scrie din 1968 încoace -, cu piciorul lui de aur, Franța, 15 puncte marcate din 15 marcate de el. E omul care chiar a făcut istorie și mai apoi, ca antrenor al naționalei cu cel mai onorabil palmares din întreaga poveste adevărată a rugbyului nostru. Dar acum e un venerabil silit să repete refrenul " uitarea, cum poate fi așa haină?" Fiindcă acest
Tata Puiu nu a ajuns general prin sport și nici măcar de o asemenea onoare de a-și auzi numele după anunțul "urmează stația..." nu are parte. Nu a jucat fotbal, ce-i drept, ca să fie cunoscut ca superoriginalul african ce-și zice Osmanescu (de ce Endoiescu?) - de aici pornind și parafrazarea din titlu după un articol semnat cândva de Radu Cosașu-Belphegor, ce se intutula "Postolache, care nu e Dumitrache" și compara statutul de rugbyst cu cel de fotbalist din România. Dar măcar în lumea jocului în care a scris istorie Irimescu ar merita să nu fie ignorat!
George PLAURIAN