O duduie de la Gazetă duduie de mama focului în scrisul său cu virtuți stilistice, scuturându-și tocul înmuiat în călimara cu acid drept în creștetul
imaculat al celui mai român dintre arabi (ba nu chiar mai ceva decât destui mioritici cârora le pute totul în țara asta). E dreptul și înțelegerea distinsei, personal nu pot fi defel pe aceeași lungime de undă, dar numai de polemică nu-i cazul în situația de acum, evident din categoria țara arde și baba se piaptănă. Fac doar o legătură apropo de recunoștiința la români între subiectul pomenit și cazul unuia dintre campionii de la Sevilla.
Lucian Bălan n-a mai putut duce lupta cu singurătatea, cu mizeria, cu uitarea. Cel mai mic la fizic, dar și cel mai aprig la alergat prin munți și văi, precum pe gazon, dintre câștigătorii CCE, ardeleanul a renunțat la viață.
A încercat de toate după trăirea, care-i mereu prea scurtă, ca jucător de fotbal. Să antreneze, să facă pe administratorul, pe căutătorul de talente. N-a reușit, poate și pentru că aștepta să fie, într-un loc sau altul, la fel de apreciat cum a fost ca fotbalist. A căutat refugiul în pahar (el, care nu bea o bere în tinerețea de vedetă!), la mese de joc...
L-am reîntâlnit acum vreo cinci-șase ani. Era surâzător, neascuzându-și bucuria de a fi devenit scouter al celui mai bogat român, neluând seama la amănuntul că e plătit numai un pic mai bine decât îngrijitorii de terenuri. Surâsul i s-a stins după puțin timp: încă o aventură eșuată. La căpătul ei, îl cuprindea aceeași tristețe nemărginită, de a nu mai fi socotit bun de ceva. "Nimeni nu mă mai bagă în seamă" – sunt cuvintele pe care le-au tot auzit din gura lui și Jenei, și Lăcătuș, și Iovan, și restul companiei din 1986.
Ce și-a dorit mai mult Bălan de la lumea în care chiar a însemnat ceva? Doar puțină recunoștiință. Pe care nu a simțit-o și a luat cea mai cumplită decizie...
Măcar acum, dormi în pace, Lucică!