Lăcrămioara e numele tinerei românce care-și căutase un rost mai bun al vieții în Capitala luminii și a plătit cel mai scump preț pentru această cutezanță. Numai și numai pentru că s-a aflat, împreună cu iubitul său, conațional, la locul nepotrivit în noaptea ce a întunecat Parisul, Franța, întreaga lumea civilizată, amândoi numărându-se printre victimele inocente ale bestiilor cu chipuri de oameni.
Ionică-i cel mai crud românaș despre care scrie că a debutat vreodată în fotbalul profesionist. Are doar 14 ani, legitimat fiind la echipa din Popești Leordeni, în eșalonul trei.
Pentru Lăcrimioara și prietenul ei, pentru toate sufletele nevinovate pierite într-un război ce nu era al lor, nu mai avem ce face altceva decât să ne ștergem încă o lacrimă în colțul ochilor deja îngroziți de carnagiul din clubul Colectiv. Cei care ne conduc - și vedem șocați cum o fac de vreme ce același Oraș al luminii a fost pătat cu sânge, tot prin acte barbare, nu cu mult timp înainte!- dau decrete de stare de urgență, închid granițe, linii de metrou, școli, impun altora cote de migranți și se vor întâlni la al nu mai știm al câtelea summit. O fac, chipurile, spre a găsi, în fine, soluția salvatoare a crizei mondiale în care ne-au aruncat, dar istoria (inclusiv sau mai ales cea recentă) avertizează că reuniunea din Turcia poate fi doar un alt prilej de a se război între ei, cu perfidele arme ale diplomației politice, pentru nesfârșita împărțire a lumii. O lume dezbinată nicidecum din vina Lăcrămioarei, a victimelor de la Colectiv sau din Paris, a celor care supraviețuim obsedați și de întrebarea "am ales pe cine nu ne-a meritat?"...
Pentru un Ionică și generația lui, viața
reală abia începe. Asta e, vorba lui Ilie Năstase, orice nenorocire, oricât de mare, trece, iar viața merge mai departe. Trebuie să meargă! Cele petrecute imediat după meciul Franța-Germania sunt mai convingătoare decât orice discurs superoptimist al liderilor omenirii. Aflați sub stare de șoc la aflarea grozăviilor petrecute inclusiv în imediata apropiere a stadionului, coborâți forțat pe gazon, fanii nu s-au călcat în picioare către ieșiri. S-au prins în cor să cânte Marseilleza. Imnul a unit într-o cutremurătoare dorință de victorie – a vieții asupra morții. Evitându-se, astfel, repetarea tragediei de pe Stadionul Heysel, din urmă cu nişte mulţi ani. Sublimă victorie a Speranței, din noaptea cea mai neagră a Europei contemporane, îndoliată de barbari moderni, aruncați la rându-le în noaptea minții de uriașele probleme cu care se confruntă omenirea.
George PLAURIAN