Poate că privim cu mai puțină încruntare fotbalul acum, când lumea - mai bogată în arme decât în pâine - tocmai a plătit un tribut scump pentru pacea ei aparentă întronată de prea (?) multă vreme, cel puțin pe vechiul și mai noul continent. Acum, când nemții cei mai vigilenți decât francezii și-au anulat un meci bănuit temeinic a fi fost ales de teroriști pentru un nou carnagiu, sigur suntem mai eliberați de spiritual critic, prețuind altcumva decât cu puțin înainte clipa de bucurie dăruită de ceea ce, mai presus de orice, trebuie să rămână doar un joc pentru cei mari și mici.
Cert este că am trăit într-un mod aparte amicalul Italia-România. Ne-au mers la sufletele noastre, copleșite de tragediile din clubul românesc și din Parisul întreg, prezența masivă și scandările speranței din tribunele populate de compatrioți. Și Imnul a răsunat parcă mai profund la Bologna, nu-i așa?
Rezultatul partidei e, fără discuție, unul bun pentru noi, nemulțumit de el putând fi, și chiar s-a declarat, antrenorul squadrei, mai aproape de ce se așteaptă de la o fostă campioană mondială numai după un început de echipă oarecare. Jocul în sine a evidențiat, pe ici-pe colo, că
tricolorii ar putea să ofere și altceva dincolo de scopul propus și atins în 2015 de a nu pierde. Că pot juca mai ofensiv. Că lui Stancu nu i se spune, totuși, degeaba Motanu', modul în care a pândit pentru a specula eroarea adversă fiind la fel de lăudabil ca și execuția impecabilă prin care România a condus Italia la ea acasă. Că Torje, Hoban sau Pintilii sunt din categoria fotbaliștilor lipsiți de complexe. Că Tătărușanu are sânge rece și momente ispirate de celebrul Buffon. Că lui Florin Andone nu-i trebuie neapărat nici minute multe, nici ocazii clare pentru a-și demonstra oportunismul de atacant înnăscut, iar crudul Andrei Ivan e-n stare
lua fața, prin nonșalanța a la Balaci, în numai 300 de secunde.
Am sesizat, de bună seamă, și noile momente de derută din defensivă, și lipsa de strălucire a vedetelor perioadei recente, și revenirea ezitantă a lui Săpunaru (ce are în plus, în afara experinței, decât Mățel?). Dar acum, încă la cald după meci și obsedați de slăbiciunile de ansamblu ale lumii în care trăim, nu de cele ale fotbalului (ale selecției, sistemului de joc etc), judecăm mai amical
amicalul de marți, preferând să rămânem cu senzația că naționala poate să ne arate și altceva decât a făcut-o de-a lungul acestui an, pe care, cum-necum, îl termină - totuși - neînvinsă. Timp pentru a drege, a schimba mai este, în lunile destule de până la turneul final din Franța. De va mai fi el în Franța însângerată...
George PLAURIAN