Nici că are rost să pierdem multă vreme discutând despre un joc amical care oricum ne-a răpit aproape pe degeaba vreo două ore cu căscatul ochilor la el și ciulitul urechilor pentru a a asculta balivernele pe seama lui. A fost ceva din ciclul "Mirceo, fă-te că muncești", acela care nu se mai termină de-un sfert de veac și restul luni prin bizarul nou capitalism românesc, aplicat în acest caz la fotbal și c-un general în rolul poetului plin de patos dintr-un decembrie.
Doar cu Mățel sau Moți onorabili în evoluțiile lor de titulari contra modestei Lituanii (dar și ei, probabil, pe banca de rezerve la amicalul de lux cu Spania), naționala a arătat ca o babă șchioapă pusă pe patine în prima repriză. Norocul ei și al lui Iordănescu al bătrân și înstelat pe umeri că nu s-au făcut de-a binelea de râs a fost starea de grație traversată de Nicușor Stanciu, a cărui intrare a schimbat fața jocului de dă-mi-o mie, na-ți-o ție de până la debutarea jucătorului ce apărea în Liga 1 la 17 ani, într-un meci câștigat de Alba Iulia contra actualei sale echipe. Ochit de Porumboiu și afirmat ca speranță mare la Vaslui, originarul dintr-o localitate, Cricău, atestată acum mai bine de 800 de ani îl face acum pe Jiji să tot adauge milioane la suma pe care va să-l vândă cine știe cărui și mai barosan bogătan al Europei, iar pe noi, de la specialiști la simpli microbiști, să ne îmbătăm cu iluzia de a vedea în el mult așteptatul număr 10. Și în campionat, și miercuri la-nserat Nicușor a arătat că e din stirpea lui Hagi atât prin dorință, cât și prin putință. A simțit că șutul de la distanță e soluția și nu s-a sfiit să-l încerce, izbutind unul de generic și de ridicat tonusul în perspectiva Franței.
Stanciu (nu Stancu, cum zisești, Tata Puiule) e decretat unanim eroul de la Giurgiu. Dar dacă Giurgiu am spus/scris, atunci să nu uităm de omul din umbră al premierei de pe harta fotbalului nostru. Ioan Niculae trebuie să fi trăit clipe de mare și meritată satisfacție în cel mai greu moment al existenței sale, văzând că trecerea lui prin sport (care nu el, sportul, l-a trimis acolo unde nici dușmanilor să nu le dorești să ajungă) lasă urme benefice nu numai Astrei sale. Căci unde ar fi putut juca naționala, în condiții onorabile, amicalul cu Lituania dacă nu era orgoliul zimniceanului de a ridica un stadion modern în orașul uitat de lumea bună a fotbalului? Astăzi măcar să-i uităm toate câte i s-au pus în cârcă și să-i acordăm un simplu "mulțumim" lui Ioan Niculae.
George PLAURIAN