Nu mai e vreme de dat la întors, pierderea pașaportului olimpic pentru Rio de către echipa gimnastelor e prea umilitoare pentru uzina de trofee care a fost ea decenii în șir ca să mai poată cineva să găsească justificări, explicații, scuze și acuze. Eșecul cel proaspăt și dureros nu poate fi pus nicicum pe seama întâmplării, era de întrevăzut chiar de la Londra 2012, în ciuda bronzului adjudecat, și mai ales după subclasarea din ultimele Mondiale. Se vedea de atunci că totul scârțâie, se auzea de frământări interne mai aspre decât în politichia de Dâmbovița, se constata că lotul e azi aici, mâine colea, iar la cârma lui nici nu mai știam exact cine poate veni poimâine. Echipa supraviețuia, practic, prin două sportive, dintre care acum, la ultima șansă de calificare pentru Brazilia, Ponor a fost "într-un picior", iar Iordache n-a fost deloc.
Ce mai așa și pe dincolo - ratarea Jocurilor din vara asta doare, dar vine și cu ceva benefic, că prea ne complăceam în amăgire, așteptând ca Belu&Bitang să mai revină o dată la lot și să reușească încă vreo minune. Rușinea de la Rio dă, trebuie să dea!, deșteptarea într-o disciplină care a ajuns să fie practicată de mai puțini performeri decât în multe țări se numără antrenorii! Căci cine își mai dă la noi copiii să facă gimnastică (și nu numai gimnastică!) în același regim de cazarmă și câți dintre copii se mai supun, de nevoie, privațiunilor când pot tasta în voie? Și cum să faci performanță înaltă fără de supravegherea continuă, măcar la nivel de selecționată națională, a unei echipe de medici, psihologi, fizioterapiști ș.a.m.d.? Și ce să pretinzi de la antrenori plătiți, la baza piramidei, cu salarii de bază pe economie? Și în ce mod să corijezi execuțiile la paralele - călcâiul lui Ahile între aparate pentru reprezentativa noastră - în condițiile în care, aflăm dintr-o emisiune tv, nici măcar un centru olimpic nu dispune de dotare modernă?
Eșecul proaspăt și de ansamblu al gimnasticii (că nici băieții nu s-au arătat mai breji, însă altele au fost mereu așteptările de la urmașele Nadiei) pune în deplină și dreaptă lumină realitatea întregului sport românesc. El poate fi semnalul imperios de profundă schimbare, de regândire a sistemului și de aducere a lui la parametrii acestui timp.
Vă mai amintiți cum cântau Moromeții? "România, trezește-te! Sunt atâtea de făcut și te-ai rătăcit", Nici că se putea un îndemn mai nimerit. Rămâne doar ca el să fie, în fine!, luat în seamă.
George PLAURIAN