S-au strâns românii din Diaspora, la Torino, mai ceva decât se adunau strămoșii lor (și ai noștri, of course) cândva, prin târguri, ca să vadă cum dansează ursul în lanț, că nu se inventaseră încă legile de protecție/respect pentru necuvântătoare, sau în epoca modernă la cozile de la urne, ca să voteze schimbarea care va să vie... pe hârtie. Să fi fost, cică, vreo zece mii - ce frumos! Dar ce folos, bre, că de cum au dat dumnealor (nu ne permitem să le spunem ei, că nu se lasă trași de șireturi cu noi, suporteri de rând) de o adversară ce contează,
tricolorii s-au arătat în aceeași culoare unică, spălăcită, a unui joc fără sare și piper, în care au comis-o ca-n curtea școlilor cu iarbă mioritică apărători ziși, odată, de fier.
Șuturile prinse de Alibec și Stanciu (niciunul, atenție!, din fază ofensivă așa, lucrată, și ambele cu contribuția substanțială a veteranului portar Piatov) l-au salvat pe Iordănescu de la o rușine mare cât steaua-i de pe epoletul de sub costum. Noroc, deci, cu ultimul sfert de oră, cu cele câteva minute bune de prestație de după Imnul onorat cum se cuvine de românașii muuulți din tribune, cu
numărul personal al lui Sânmărtean, plus cu deschiderea scorului. Altfel, ne luam acum cu mâinile de cap, capul acela din care ne-am fi zis că ne scoate fotbalul pînă și Ucraina, care nu-i Franța, ce va fi dinaintea-ne, la ea acasă, peste 11-12 zile. Oricum, însă, ne trec destule amețeli gândind la ce se poate întâmpla până și cu Albania, care și-a mai tras o gură de aer de încredere prin altă victorie în amicalele pregătitoare - acea victorie de care noi cam am uitat și, iată, nici măcar invincibili nu ne mai prezentăm după acest
3-4 cu, nota bene!, trei
bobițe încasate în doar unsprezece minuțele...
Sigur, nici să exagerăm, în fond până și nemții au luat-o pe cocoașă, partidele de verificare trebuind tratate ca atare, în cele cu miză fiind, categoric, cu totul
alteceva. Plus că și Deschamps are probleme, pe lângă fundașii centrali șchiopătând, la propriu, atacantul Mistral. Cu inima, pe zi (amical) ce trece, cât puricele, nu avem ce face decât să sperăm, măcar de doi bani, că îl va lumina, totuși, Ăl de Sus pe prea credinciosul său slujitor și al nostru selecționer, în primul rând în definitivarea lotului, ce va fi anunțat mâine seară. Și, cine știe?, las’ că vine el Andone, golgeterul din Spania, și ne
scoate cumva...
Altfel, revenind o clipă și la oile noastre, de acasă, să consemnăm posibila (deocamdată, Dinamo mai trage ceva nădejde) ascensiune ieșeană în Europa, prin spectaculoasa răsturnare de scor, în minutul 90!, de la malul Begăi, lăsând umbra de suspiciune sau bizareria creată prin formula cu off și out. E o performanță ce a reușit trupa din dulcele târg după nebuloasa în care intrase din cauza aventurosului primar susținător, sub conducerea celui mai român dintre italienii fotbalului. Interesant că în afară de contribuția incontestabilă a lui Nicolo Napoli un aport la concret, exact pe finalul-finalului, a avut alt
macaronar, Piccioni, ultimul marcator de la Timișoara și din tot campionatul. Dar să nu uităm nici de Gheorghe (Vasilică), Țigănașu sau alde Cristea când se cuvine să aplaudăm moldovenii...
George PLAURIAN