Un titlu de demult, din presa de peste Ocean care comenta cucerirea Salatierei tenisului de către SUA, în finala cu România (chiar am fost atât de sus?!): "Sergentul-major Stan Smith din armata americană l-a învins pe căpitanul Ilie Năstase din armata română".
Au revenit brusc în amintire literele de-o șchioapă ieri, când televiziunile au dat imaginele solemnității de la Cotroceni, deși acolo jucătorul unic - un geniu, după alții mult mai pricepuți într-ale rachetei pașnice - nu a mai mers, ca-n tribune de la noi sau de aiurea, în uniformă cu stele pe umăr. A avut însă cu el o atitudine tulburătoare, cel puțin pentru cei ce au avut șansa să-i vadă vreodată sclipirile de reinventare a sportului, cândva, alb.
Primul number one din istoria ATP a primit cea mai înaltă distincție a țării sale cu o emoție copleșitoare, cu același zâmbet adolescentin cu care ridica, odată, trofee în arene. Doar că acum nu mai triumfă la anii tinereții năvalnice: de ieri, domnul Năstase este septuagenar. L-ați privit atent însă, în secvențele de la palatul Președintelui? Pare puțin atins de trecerea timpului galopant. Și chiar se prezintă neschimbat măcar în ceea ce reprezintă simțirea-i de român adevărat, mândru, demn.
A afirmat că aceasta a fost cea mai frumoasă zi din viața sa (el, care a trăit atâtea și atâtea zile de satisfacție, de glorie!). Nu știe cum să-și pună mai repede în piept Steaua. A României, și a prețuirii, și a recunoștinței noastre. Se bucura nedisimulat, cu onestitatea-i faimoasă pretutindeni ("ăsta sunt, înger și diavol, Nasty dacă așa mă supranumiți" - cam așa rezuma atitudinea lui pe court, admirată de cei mai mulți, uneori contestată la năzbâtiile fără precedent, un năbădăios McEnroe fiindu-i numai epigon).
Ca un copil și-a trăit bucuria, ieri, Venerabilul. La fel ca atunci când a ridicat primul castel de nisip, pe plaja de la Mamaia. Sau, peste decenii, recent, când a uimit prin apariții în uniformă de general la mari evenimente sportive - șoc care se explică, în fond și în fapt, atât de simplu: Ilie Năstase a mândru de ceea ce a făcut pentru țara în care s-a născut și, a spus-o tot ieri, vrea să moară, cu toate că e, printre altele, Cavaler al Legiunii de Onoare în Franța.
Și înfrângerea căpitanului de altădată de către un sergent-major face parte, ca orice insucces, din viață, din istoria și legenda unuia dintre românii celebri pe mapamond, pătrunderea în finala (finalele!) de Cupa Davis numărându-se, totuși, printre performanțele de excepție ale sportului nostru. Căpitanul a ajuns general, iar peste toate Ilie Năstase rămâne un Mareșal al tenisului mondial și, a confirmat-o în zi de iulie, un Patriot. Onoare lui!
George PLAURIAN