În fine, am mai văzut și români fericiți prin tribune! Și au fost mulți într-o singură seară - cam câți au strâns cele două etape de L1, la un loc! Și nu au fost, sigur, doar steliști pe Arena plină de puștime entuziastă, dar mai ales în fața televizorului care s-au bucurat de ceea ce un simbol al eternei rivale, Ioan Andone, sintetizează deschis a fi ”o rază de speranță în fotbalul românesc”.
Da, seara asta de miercuri ne face să mai uităm de păcatele prea cuviosului patron și companiei sale. Da, echipa care se bate prin tribunale pentru dreptul elementar de se numi Steaua a jucat, dacă nu extraordinar de bine, cum a complimentat-o același Ando, măcar la nivelul pe care nu l-au mai atins de la o vreme nici naționala la Euro, nici ai noștri per ansamblu, pe aici mai ales sau pe unde s-au mai produs.
Meciul cu Sparta a avut un erou indiscutabil. Unul căruia nu i-a prea ieșit mare lucru în prima jumătate de oră, când a dat, totuși, tonul conectării, aplombului, angajării. Avea să se arate însă din stirpea rară a fotbaliștilor care pot decide un joc. Să confirme ochiul lui Porumboiu ( ”o să ajungă curând la cotă de zece milioane” , îmi spunea ex-arbitrul de top devenit mare agricultor după o partidă la Ploiești). Să-l facă pe Ilie Dumitrescu să-l socoată peste el însuși ”la capitolul realizări”, pe Jiji să scoată din buzunar primă dublă pentru el, iar pe căpitanul învingătoarei să-l numească de-a dreptul Messi al României.
Primul gol al lui Stanciu a fost o bijuterie fotbalistică, celălalt poate fi luat, la rându-i, de generic și merită studiat ca finalizare măiastră a unei faze de manual de lux, în care un rol important l-au avut tehnica și inspirația lui Tamaș, revenit spectaculos după boacănele de fiu risipitor al propriului talent. Și ce aproape a fost nedreptățitul uitat pentru Franța de o reușită uimitoare când numai transversala s-a putut opune execuției sale măiestre la lovitura liberă din propriul teren! Iar un al treilea evidențiat al acestui meci în care bucureștenii nu au făcut pasul înapoi ar fi Hamroun, care s-a zbătut să arate că vestiarul a luat decizia justă de a-l reprimi. Însă și la nivel de echipă Steaua s-a prezentat onorabil prin spirit ofensiv, prin hărnicie tip Pintili, insistență a la Popa, integrare rapidă gen Achim.
Rămâne problema vulnerabilității defensive, boală veche în fotbalul nostru, de diagnosticat fără a fi medici specialiști, vizibilă de la națională în jos. Mai ales la Astra vizibilă, tot aseară, când nu suspendarea lui Șumudică poate explica gafele de fazani ale fundașilor, îndeosebi la fazele fixe. Cedarea lui Găman a produs un mare gol în apărarea campioanei, după cum accidentarea lui Alibec a lăsat-o fără oxigen și busolă în ofensivă, Daniel Niculae ajungând în rol de simplu figurant. Adevărul e că Astra și-a arătat, mai ales în prima repriză din Danemarca, reala condiție a campioanei de conjunctură, sufocată de impasul financiar, în care se afundă și mai tare prin această ratare a unei calificări de multe milioane.
Dar să ne bucurăm încă, mulțumită trupei care ne dă încă ”o rază de speranță” - cel puțin până vom ști verdictul tragerii la sorți, ce numai favorabili nu se arată.
George PLAURIAN