Să ne minunăm, că e ceva mai neașteptat decât aurul olimpic unic de la Rio, unde Ana-Maria și colegele sale n-au mers ca Astra în Anglia, momentan a 11-a din 16: echipa de spadă era, totuși, dublă campioană mondială ș.a.m.d.
Și să mai zâmbească microbistul român de orice culoare, oricât de suprasaturat s-ar simți de excesele gurii lui Șumudică, deloc mică, isprăvile la nivel de club&națională acasă la inventatorii fenomenului social fotbal fiind mai rare decât degete omul are.
Să dăm naibii acum lupele pe care, atotștiutori și parcă puși doar pe
miștocăreală cum ne aflăm mulți, le folosim predilect spre a focusa că cine-i West Ham în comparație cu marile puteri europene, pornind de la cele britanice; că de anul trecut respectiva s-a arărat rampă de afirmare internațională pentru campioana unei mari neiubiri (cică ar avea la Giurgiu muuulte cereri de bilete pentru grupe, vreo 500 - dixit tehnicianul blamat, multi-suspendat, dar de jucătorii săi adulat); că-i măcinată de absențe, uitând că Bilić îi asigura oricum pe fani de calificare.
Să ne lăsăm, fie!, îmbătați și cu apă rece, că vinul bio e scump rău: e o mi-nu-ne, dacă mai pot apărea asemenea fenomene pe cerul sumbru al L1 și de la ea în jos, ceea ce izbutit aseară Astra asta! Să o recunoaștem, personal o fac cu mândru spirit autocritic - nu prea se putea crede în calificarea unei trupe decimate de plecarea a mai mult de jumătate dintre titularii laureați, angoasată, cu sabia falimentului deasupra capului de, mai ieri, echipă a celui mai bogat român, deținătorul de elefant împăiat ajuns să trăiască printre șobolanii pușcăriilor.
Ceea ce așteptam de la steliști, tot prin Anglia - și nu au fost în stare, au oferit, nepreconizat (să fi dat oarecine marea lovitură la pariuri?), astralii: ceva tupeu, acel
sânge-n instalație de a nu se pune capră, precum ăl mai nevolnic în jocurile copilăriei. Ați văzut cum au început meciul, ce presing avansat au aplicat? Cum au momit apoi adversara, pândind secunda izbăvitoare - fie ea penultima de până la pauză, care a și venit, bineînțeles pe contraatac, Teixeira dând lovitura la pasa lui Niculae?
Concluzia asupra unei inteligențe tactice se impune. Iar dacă norocul ține, uneori, cu cei mai slabi apriori, atunci acesta s-a întrupat, jos seară, în Lung. Ce plonjoane de panteră hămesită, ce ieșire inspirată, ca la hochei, ce repriză secundă a făcut Silvică - precum în momentele cele mai faste ale tatălui său mult mai aureolat, căruia prâslea familiei i-a mai șters, în noapte, din cutele necazului teribil al accidentului auto, oferindu-i unica bucurie a acestui an de grea încercare și lui Ioan Niculae (este, nota bene, meritul patronului și al lui Petrică Buduru că nu și-au vândut și ultima vedetă rămasă).
Astra a trăit, da, periculos după pauză, însă nu-i cu atât mai prețioasă victoria? A avut, corect, și noroc, dar nu și-l face tot omul și cu mâna (piciorul, creierul) din dotarea personală?
Bravo, Astra! Îți mulțumim că ne faci să mai și zâmbim.
George PLAURIAN