Joia asta, adică seara de ieri, s-a lăsat cu una caldă - (călduță, mai corect afirmat) și una rece, dar rece de parcă prevestește ierni siberiene peste conștințele noastre microbistice.
După ce s-a arătat lider în A1 ce nu-i în stare să treacă acasă de umbra CFR-ului european și se chinuie să bată în orășelul finului becalian Pandele, Steaua a surprins tocmai în meciul în care tare puțini îi acordau o mică șansă. Fără a cădea în admirație exagerată precum comentatorii tv, să recunoaștem schimbarea la față, în bine, în comparație cu ceea ce văzusem anterior. 1-1 cu o echipă ce ține pasul cu Madrid și Barcelona în actuala La Liga nu-i de ici-de colo, chiar dacă Villarreal a lăsat-o moale după ce a strecurat
obiectul printre piciorușele lui Niță, cu contribuția deloc neglijabilă a însuși căpitanului Toșca. Și putea fi - prin verticalizare, efort colectiv, ritm susținut mai ales după pauză - victoria dorită de fanii nu prea numeroși, însă mult mai
încurajatori decât în ultima vreme: după golul lui Muniru, bazat tot pe eroare de portar, presat bine de Golubović, au venit și execuția demnă de un brazilian (naturalizat la noi, herr Daum!), nefinalizată din cauză de bară, și faza realizată de același De Amorim - penalty clar pentru oricine, mai puțin pentru arbitrul brus lovit de orbul găinilor sale ucrainene.
În schimb, Astra a terminat în genunchi la Roma, contrazicându-și totalmente antrenorul emanator de asigurări asupra faptului că a României campioană nu se va face de râs pe Stadio Olimpico. Și a fost exact viceversa, și cu regret te informăm, bre
Șumi, oricât te-ar lăuda Spaletti (ce-l costă să o facă, după ce a bătut cu patru la zero?!), despre adevărul repus pe tapet aseară: echipa nu a jucat în dorul lelii numai în perioada când a fost văduvită de prețioasele/fierbinți mătăluță indicații de pe bancă, campioana e pe cale să piardă play-off și ne produce mare of, continuu, din pricini pe care le-am dezvăluit de mult aici, pe
RoS, și încep să fie limpezi pentru toată mass-media. Ultima veste dată ”via Becali” demonstrează că mutarea din Ploiești a fost doar una dintre gafele lui Iona Niculae, Giurgiul nemaiavând treabă cu fotbalul cât de cât important, și ar urma o altă transhumanță pentru
oile, prea puține cu dotare superioară, ce au mai rămas în
țarcul fostului numer one între capitaliștii produși în
Românica.
Asta e Astra de azi, cea din capitala Italiei, ajunsă în acest sezon o rușine, spălată doar la suprafața apei de Dunăre tulbure prin calificarea smulsă pe teren britanic. Dovedirea impotenției defensive, mai cu seamă, s-a produs la golurile încasate cu maximă naivitate din faze fixe, iar reacția de clovn rătăcit prin iarbă a lui Fabrício, la golul trei, a pus cireașa pe tortul umilinței totale, pornite din vârful ghetei unui fotbalist, pe nume Francesco Totti, rămas excepțional și la 40 de primăveri. Amănunte de genul primei mari ocazii a partidei, irosite de Nicoară, sau a ratării lui Alibec când scăpase singur cu portarul se duc repede în uitare. Rămâne numai ce se trece în evidența Europa League și mai ales întrebarea cât va mai dura chinul echipei care a dansat numai o vară...