După ce juca prost (dar când a făcut-o altcumva în sezonul ăsta de Liga 1, cel puțin ?!),
Reghe & memeii o dădeau la-ntors, că o să arate ei adevărata valoare stelistă, mă rog- fecesebistă, în singurul meci care contează pentru
Semețiile lor, cu Dinamo, of course. Dar iacătă că a venit și unica partida importantă, am putut să măsurăm reala capacitate de exprimare în teren liderului.
Ce-am văzut? O fază antologică de două ori : o dată fiindcă s-a produs atât de repede, apoi din pricina ieșirii (din poartă) - intrării (la rupere) absolut aiuritoare pentru un portar cu atâția ani în buletin și între buturile unei echipe naționale, fie aceasta doar de lângă un Canal. Brazilienii și-au făcut datoria, De Amorim a scos penaltyul, Boldrin l-a executat cu admirabil sânge rece în atmosfera incendiară creată la figurat de coregrafia superoriginală a "câinilor" din tribune, iar la propriu de obiectele zburătoare și neidendificate - iarăși!- de forțele de (dez)ordine sporite la mărețul derby. Nici ei, însă, nici românașii & restul veneticilor n-au mai reușit apoi mai mult de o posesie superioară.
Avansat acum nu vârf, ci căpitan (de echipă),
generalul sprinterilor din fotbal a demonstrat cum se centrează unde nu-i nimeni, nicicum în careul mic, sau cum se trage în... înaltul tribunei, iar atunci când el, Adi Popa, probabil merita penaltyul cerșit aiurea deunăzi, în meci de Europa, Hagețan l-a refuzat. La rându-i, nu mult după ce a fost introdus, alt rutinat jucător, cel doi de i în coada numelui, s-a dedat la îmbrățișări necuvenite, dinamoviștii egalând din primul lor șut pe poartă - și ăla din lovitură de pedeapsă. Nici Bourceanu nu s-a arătat decât un
constructor la cooperativa munca în zadar, iar "capacul" peste gafele de guguștiuci ale superexperimentaților lui Reghe a fost pus chiar de autorul superbei diagonale de jumătate de teren din fulminantul debut, Tamaș fiind visător coautor la golul trei al fostei sale echipe.
Dinamo are meritul de a fi profitat din plin de fisurile mecanismului advers (care par să depășească posibilitățile de dregere a tehnicianului său). Andone a riscat posesia și a câștigat grație contraatacurilor agresive. El a mai închis gura contestatarilor, având în Nemec, Hanca, Lazăr sau Nedelceanu titulari ce au izbutit momente de inspirație, dacă nu chiar de virtuozitate. A impresionat îndeosebi dezinvoltura cu care fundașul s-a descurcat în haoticul care advers, pentru golul desprinderii.
Derbyul lămurindu-ne, o dată mai mult, că Liga 1 are un lider al conjuncturii, nu unul bazat pe valoare clară, etalată în schimb de jucători "săriți" de selecționer, o întrebare pentru herr Daum: dacă acesta-i momentul adevărului, cum se face că matale îl convoci într-o veselie pe (doar) arțăgosul Filip și nu-i vezi pe Lazăr sau Hanca, ultimul fiind exact ce-ți lipsește, redutabil pasator dar și, iată, marcator? O altă nedumerire bate la adresa organizatorilor: ce regulament din lume permite să se scufunde în beznă o arenă pe care mocnesc rivalități celebre și la ce mai folosește încălzirea de dinainte de meci dacă jucătorii sunt siliți să
se răcească privind la... cai verzi pe pereți, oricât de frumos făcuți ar fi aceștia?
George PLAURIAN