Aşa se topeşte Oţelul

     Dacă memoria nu-mi joacă vreo festă,  cartea de la care am pornit jucând un pic cu titlul ei se chema "Așa se călește oțelul". Schimb total sensul afirmației de ciudă pe mediocritatea crasă în care s-a zbătut campioana noastră în partida cu urmașii inegalabilului Eusebio. Nu că Benfica a bătut, 0-1 fiind chiar prea puțin pentru o echipă în care un singur jucător are meciuri "europene" mai ceva decât au adunat toți gălățenii în timp. Dezolantă a fost  starea de inhibiție vizibilă pe prea temătoarele fețe ale băieților lui Dorinel, resemnați înca înainte de a intra pe un gazon bun de astă dată, de parcă toți credeau în sfârșitul lumii anunțat de un imbecil prooroc. Ceva e putred în "Danemarca" de lângă Dunăre, de vreme ce șeful clubului trage (e tras?) pe dreapta, iar echipa se prezintă doar ca o copie palidă a laureatei anului, care a ajuns la titlu măcar prin spirit de luptă.

     Însă  mai toată reprezentarea fotbalistică românească din această săptămână nu a avut cum să ne ungă la suflete, plecând de la însăși imaginea tristă a tribunelor goale, prea goale pentru o dispută de Liga Campionilor. E 2-2 la rezultate de egalitate și înfrângeri, dar numai Vasluiul stârnește regrete după ce a scăpat victoria, 1-1 cu ciprioții neputând însemna decât declanșatorul unui seism amânat la Steaua, cu antrenorul și managerul care l-a adus în postură de victime. Statistica reține că jucătorii dați acum pe mâna lui Ilie (nu Ceaușescu, ca pe vremuri), pe numele de familie Stan (nu acela de la Galați) ar fi căutat cel mai mult poarta dintre "europenele" noastre. O simplă frecție la un picior de lemn.

     Dezamăgire e acum și numele Rapidului. O tactică prea prudentă, uitarea driblingului și momentele de amnezie au făcut din echipa pe care mulți o văd următoarea campioană în România o victimă prea la îndemâna valoroasei, ce-i drept, PSV.

     Săptâmâna asta ne cam face iarăși pesimiști. Sau ne îndeamnă cumva la realism?