Hizo: Trebuie sa indreptam lucrurile si sa ducem echipa pe linia de plutire

Într-un interviu acordat pentru emisiunea "Vip Arena", de la Telesport, antrenorul Rapidului, Viorel Hizo, a dezvăluit detalii mai puţin cunoscute din viaţa sa şi din cariera de fotbalist. Tehnicianul giuleştean spune că are două mari iubiri în materie de fotbal: Inter Sibiu şi Rapid.

 

- În parc, jucau două echipe formate din două clase din şcoala mea, ASA Sibiu. Era antrenor domnul Moldovan în vremea aceea, un antrenor de renume. Sibiul avea o echipă de divizia B, ASA, în care au jucat foarte mulţi fotbalişti din lotul CCA-ului, pentru că în Sibiu au fost foarte multe şcoli de ofiţeri şi atunci erau detaşaţi foarte mulţi jucători care veneau şi evoluat în perioada stagiului militar la Sibiu. Într-un joc de maidan, antrenorul de atunci mi-a zis să vin la antrenament, la juniori. Aveam 13 ani şi aşa a început totul.Nici nu le-am zis părinţilor că mă duceam la antrenamente. Au sesizat doar în momentul în care aveam urme pe genunchi, pe coate, pe şolduri. Aşa încep toţi copiii, însă toată povestea a început în parc.

 

- Da, portar am vrut să fiu, pentru că îmi plăceau Voinescu, Toma, Mîndru. Erau portari foarte buni, care te obligau să-ţi placă acest post. Din păcate, povestea mea a fost foarte scurtă pentru că eram prea curajos, riscam prea mult şi m-am accidentat destul de des şi destul de grav. Pe vremea aceea nu existau contracte sau bani, la acel nivel se juca doar de plăcere. Chiar şi la echipele de categorii inferioare se făcea totul cu o bucurie fantastică. Era o bucurie mare că ajungi să joci pe un teren de fotbal, la sat sau oriunde. Te pregăteai, îţi spălai echipamentul, era totul diferit.

 

- În general, prin educaţia pe care am primit-o, mai ales prin cultura germană, am avut cultul muncii şi am avut un cult pentru ceea ce înseamnă să fac un lucru cît mai bine şi dus de fiecare dată pînă la capăt. Nu-mi aduc aminte să-mi fi bătut joc nici de meserie, şi nici de ceea ce înseamnă numele meu. Am încercat să fiu echilibrat şi cred că am reuşit în viaţă tocmai prin acest aspect.

 

- Îmi aduc aminte că toată lumea era mult mai unită. După fiecare meci jucat acasă, seara mergeam cu soţiile la un restaurant, se cînta. Chiar şi cînd mergeam să bem un şpriţ, nu exista să nu mergem cu toţii, să fim uniţi. Însă, trebuie să facem o deosebire foarte mare, faţă de ce se întîmplă acum. Pe vremea aceea erau interese mult mai mici, nu existau banii care sînt acum în fotbal şi, pînă la urmă, fotbalul era un hobby făcut cu bani foarte puţini, dar făcut cu mult mai multă conştiinţă decît în acest moment.

 

- A fost o carieră frumoasă ca jucător, dar foarte scurtă, din păcate pentru mine. La nivelul juniorilor am avut şansa să ajung la echipa naţională de juniori, antrenată atunci de Ioan Bălănescu. Din păcate, înainte de o tabără naţională am avut un accident tragic şi practic din acel moment cariera mea era compromisă. Am muncit enorm, mi-am revenit într-un an de zile, am jucat într-un meci amical, dar în secunda 15, la o degajare, un jucător a plonjat în faţa mingii şi am făcut o dublă fractură la acelaşi picior. Din acel moment am avut mari probleme, însă îmi doream atît de mult să joc şi am continuat. Însă nivelul la care am ajuns nu-mi permitea să continui în Divizia A sau la un lot naţional, şi, la 24 de ani, am renunţat în urma unor accidentări la cot. Parcă am fost blestemant, dar cu tot ghinionul pe care l-am avut ca jucător, Dumnezeu mi-a dat să antrenez în Divizia A. Am ajuns să pregătesc echipe mari din Divizia A, chiar dacă nu am reuşit să fac performanţe mari la unele echipe pe care le-am antrenat. Am avut şansă, am muncit foarte mult, chiar dacă am fost portar şi nu jucător de cîmp.

 

- În 1975, am început de jos, din Divizia C. Sincer, nu credeam că o să profesez această meserie. Eu lucram în cadrul unei întreprinderi, mă ocupam de export, îmi plăcea ce făceam, era o muncă frumoasă, însă, pe vremea aceea, conducerea întreprinderii a fost de acord să fac în paralel şi antrenorat, dar era foarte greu. Se punea un mare accent pe comerţul exterior, chiar îmi plăcea ce făceam. În 1984, am plecat la Inter Sibiu unde am stat pînă în 1991. Am ajuns cu echipa din Divizia C, în Divizia A, am reuşit să cîştigăm şi o Cupă Balcanică, am jucat o semifinală de Cupa României. Am avut o echipă foarte bună, o echipă minunată.

 

- A urmat un an şi jumătate la Dinamo împreună cu Halagian, am cîştigat un campionat. Am plecat din nou la Sibiu, iar după aceea a început nebunia cu Rapid, din 1993. Am rămas foarte ataşat de această echipă pentru că a fost clubul la care eu m-am simţit mereu foarte bine.

 

- Sigur că sînt momente în viaţă pe care le regreţi! Îţi pui de multe ori întrebarea dacă ai făcut bine sau nu. Mai ales că antrenorii îşi fac autocritica în momentul în care echipa a pierdut, nu cred că e cineva care poate zice că nu a greşit. Trebuie să cauţi să vezi unde ai greşit toată săptămîna şi chiar nu este uşor.

 

- Este foarte greu în acest moment. Nu am crezut niciodată că acest club o să ajungă în această situaţie dificilă, dar toată lumea trebuie să strîngă din dinţi şi să nu ne mai uităm în urmă. Trebuie să îndreptăm lucrurile şi să ducem echipa pe linia de plutire.

 

- Sînt multe lucruri care-mi plac. Îmi place să stau pe calculator, să merg la spectacole, mai şi citesc, dar normal că-mi place să-mi pregătesc antrenamentele cît mai bine. Chiar le modific uneori de peste zece ori pînă îmi ies. Sînt preocupat şi cred că dacă nu citeşti şi nu lucrezi în fiecare zi pierzi contactul cu realitatea.

 

- Da, foarte mult! Nu pot să spun că am fost în vacanţe, cu familia nu am mai fost într-o vacanţă de foarte mult timp. Problemele din fotbal te opresc să poţi pleca, iar dacă ai vacanţă, ai maximum o săptămînă. Am văzut Pămîntul de la chinezi şi pînă în America. Am umblat foarte mult, am văzut locuri şi culturi diferite. Am fost în California şi n-ai cum să nu rămîi impresionat. Am văzut Zidul Chinezesc, dar nu aş vrea niciodată să părăsesc România. Am trecut şi prin Maroc, prin deşert, şi autocarul se oprea în puncte fixe la fel ca în filme.

 

- Cu siguranţă fără susţinerea familiei nu aş fi reuşit să ajung aici. Pentru că, fiind tot timpul plecat, am avut cîţiva ani foarte grei cu soţia mea care a fost bolnavă. Fără suportul familiei este foarte greu să reuşeşti, dacă nu îi ai lîngă tine pentru că viaţa nu este numai lapte şi miere ca antrenor, sînt şi perioade foarte dificile cînd pierzi un meci. Drumul de pe banca de rezerve pînă la vestiar este extrem de lung, pentru că trebuie să te gîndeşti ce o să le spui jucătorilor, trebuie să te gîndeşti că urmează un alt meci şi trebuie să-l cîştigi cu aceeaşi echipă. Nu este o viaţă chiar uşoară!

 

- Noi am avut o familie liniştită. Nu am avut probleme nici cu copiii şi am fost foarte uniţi. Am patru nepoţi, numai băieţi. Chiar mă gîndesc să-i îndrum pe acest drum. Sînt ataşaţi de mine şi ai satisfacţii mari cînd îi vezi cum cresc. Sînt la Sibiu, merg şi la fotbal, dar mai fac şi alte sporturi. Doar doi dintre ei, pentru că ceilalţi sînt mici. Eu am fost exigent cu băiatul meu care era junior la Inter Sibiu şi dacă ploua afară el nu se trezea să se ducă la antrenament. Dacă era frig nu mergea, dacă ningea nu mergea, dacă era prea cald nu se mai ducea, şi de atunci nu l-am mai lăsat să meargă.

 

- Erau alte vremuri înainte, fotbaliştii se mulţumeau să trăiască un pic mai bine decît restul oamenilor. Am investit acolo unde am crezut că este mai bine, chiar dacă nu mi-a ieşit de fiecare dată. Nu am făcut investiţii foarte mari, dar am încercat să-mi asigur un trai liniştit, după ce voi termina cu fotbalul şi sper că am reuşit acest lucru.

 

- Niciodată! Niciodată! Nu poate fi nicăieri mai bine ca acasă, pe moment poate e mai bine afară, dar nicăieri ca acasă!

 

- Da, este normal să te gîndeşti. Poate veni peste un an, peste doi, mîine sau chiar azi. Nu este un moment pe care ţi-l programezi sau pe care ţi-l planifici. Poate veni oricînd şi sînt pregătit pentru orice. Mi-aş fi dorit să-mi termin cariera la Sibiu, pentru că este oraşul meu, sînt oameni care mă apreciază foarte mult. Sibiul este sufletul meu, apoi vine Rapid. După ce renunţ am multe de făcut, probabil mă voi ocupa de înfiinţarea unui centru de pregătire pentru că nu pot să stau fără fotbal. Nu este firea mea să nu fiu implicat în fenomen, Important e să fiu sănătos şi îmi doresc să fac ceva în continuare pentru fotbal.

 

Belenenses, formaţie care a retrogradat la finalul sezonului trecut din prima ligă portugheză, vrea să-şi întărească apărarea prin aducerea lui Joao Paulo Andrade, fotbalist care a evoluat sezonul trecut pentru Rapid, sub formă de împrumut.

 

Echipa care a terminat campionatul pe locul 15 din 16 echipe a început deja negocierile cu FC Porto, pentru fundaşul lusitan.

 

Presa din Portugalia scrie că fotbalistul de 27 de ani nu intră în vederile antrenorului Jesualdo Ferreira. J.P. Andrade mai are un an de contract cu FC Porto şi va fi, cel mai probabil, împrumutat la o altă echipă.

 

Joao Paulo e de foarte mult timp în atenţia formaţiei care va juca în liga a doua din Portugalia în viitorul sezon, iar oficialii speră că Andrade va ajuta cu experienţa sa axul central al apărării. Belenenses vrea să-l convingă pe jucător să accepte oferta, dar acest lucru nu va fi uşor, mai ales că fundaşul are oferte mai bune din România, de la CFR Cluj, precum şi din Portugalia.

 

Preşedintele lui Belenenses, Viana de Carvalho, recunoaşte că şi-l doreşte pe fostul fundaş rapidist: "E un jucător de calitate şi cu toţii îl apreciem foarte mult".

 

Fotbaliştii de la CS Otopeni îşi caută echipe, după ce au depus memorii din cauza faptului că nu au mai fost plătiţi de mai mult de 60 de zile.

 

Unul dintre aceştia, Vali Negru speră să revină la Rapid, echipă pentru care a mai evoluat timp de 4 sezoane, între 2003-2007. Mijlocaşul va discuta cu oficialii din Grant şi este posibil să se ajungă la un acord.