Capitalism si manipulare autohtona (editorial de Romeo Ionescu)

Capitalismul înseamnă bani. Dacă ai destul de mulţi îî poţi conduce pe alţii sau poţi plăti pe alţii să-ţi reprezinte interesele. În traducere autohtonă, primii se numesc patroni, ultimii sunt moguli. Deşi Romania a evitat întotdeauna aceste realităţi, chiar a reuşit să obţină rezultate pozitive pentru mulţi dintre noi, timp de decenii, în cele din urmă banul a cucerit şi România, conceptul de proprietate comună este tot mai restrâns, dar tot mai des invocat. Interesul este tot banul: cu cât îţi poţi însuşi din proprietatea comună, cu atât mai bine îţi va fi. Averea, însă, de poate şi pierde mult mai uşor decât a fost făcută. Cu cât ai mai mulţi angajaţi, cu atât ai mai mulţi bani de dat şi dacă nu ştii ce să le ceri angajaţilor în schimb, poţi ajunge în faliment, adică dator. Românul încă se descurcă şi în acest din urmă caz, dar evoluţia spre realitatea crudă "vestică" este implacabilă. Temându-se de puterea banului, comunismul a înlocuit-o cu termeni gen mentalitate, distincţii, "erou al muncii socialiste", titluri onorifice (care există şi în societatea capitalistă). După cum putem vedea, aceste titluri valorează tot mai puţin. Diplomele liceale, apreciate cândva, nu mai valorează astăzi nimic, cele universitare fără o competenţă în spate valorează tot atât. Mulţi au trebuit să renunţe la standardul creat artificial în jurul diplomei şi prestează cu mai mult sau mai puţin succes altă activitate şi cine ştie câţi cerşesc efectiv un ban în plus. Titlurile de campion naţional nu înseamnă, nici ele, un trai tihnit, dacă sportivul nu şi-a pus deoparte. Unde vreau să ajung cu acest comentariu ? La realitatea sportului românesc, valabilă de altfel în toată Europa: cu bani vor fi rezultate, fără, echipa nu va putea fi ţinută mult cu surogate. Pe un jucător îl poţi amâna o zi, cinci, o lună, dar nu va pune osul la infinit. La vârsta tinereţii, omul este mai puţin conştient că mai are 50 de ani înainte şi ce poate obţine azi nu va mai avea peset 15 ani. Din asta poate profita patronul (un alt termen perimat în vest), care-l poate amâna sau chiar înşela. Liga I ne-a oferit o nouă premieră în această vară: prima echipă retrasă din competiţie din motive financiare. Situaţii de faliment au mai existat în eşaloanele inferioare, în ultimii 15 ani, dar nu în primul eşalon. Apărarea culorilor, dragostea pentru oraşul pe care l-au reprezentat nu au mai avut nicio valoare, cu atât mai mult cu cât jucătorul este tot mai conştient de statutul profesionist în care azi poţi juca bine pentru o echipă, iar peste o lună să nu mai ai cu ce plăti o masă la restaurant. Alt exemplu este Unirea Urziceni, care câştiga anul trecut în faţa unui public de trei ori mai numeros decât numărul de locuitori al oraşului pe care-l făcea cunoscut în Europa. Când patronul a renunţat la jucătorii pe care îi adusese cu inteligenţă, dar şi cu bani, cu cîţiva ani înainte, deşi înlocuitorii au obţinut rezultate surpriză, lipsa banilor a dus Unirea pe locurile retrogradării, unde se zbate şi Sportul Studenţesc, echipă aflată şi ea în jenă financiară, care-şi pierduse locul în Liga I acum câţiva ani tot din cauza datoriilor. Este la fel de adevărat că mulţi jucători nu au alternative mai bune decât la echipa la care joacă acum şi ei pot fi duşi cu preşul în speranţa că vreo pungă mai babană se va deschide şi pentru ei. Alţi jurnalişti tineri invoca managementul, fără să înţeleagă că şi în spatele unui manager descurcăreţ se află tot banul. MM Stoica a lăsat Steaua tot din mtive financiare (cine pe cine a păcălit e altă poveste). După titlul cucerit de Urziceni, valoarea lui Stoica a crescut imens şi, după cum vedem, este greu să se înţeleagă cu altă echipă. Aşadar, un manager priceput îl poţi angaja tot cu bani. Un manager nemulţumit va obţine rezultate modeste, sau cu bani puţini nu poţi aduce un manager priceput. Citeam un studiu în Pro Sport în care erau amintite echipele dispărute vara aceasta din cele 3 ligi autohtone. Ziaristul, educat de presa post decembristă care susţine că cineva trebuie să rezolve totul, dădea vina pe Mircea Sandu. Nu ne spunea respectivul ziarist câţi bani trebuiesc unei echipe de Liga a II-a sau a III-a, sau de ce oraşe mari ca Iaşiul, Petroşani, Hunedoara sau Arad au preferat să anunţe falimentul pentru echipele care reprezentau oraşul respectiv şi nici de ce Mircea Sandu este responsabil pentru dezinteresul pentru fotbal din oraşele respective. După cum vedem, statul acordă tot mai puţini bani activităţilor de care depinde viitorul acestui popor: Învăţământ şi sănătate. În aceste condiţii, cine trebuie să ţină nişte echipe în tribunele cărora abia vin 1000 de spectatori, pe timp frumos ? Cam la fel se pune problema şi în politică, cei care nu ajung la arginţii bugetului ţipă tot mai mult că cei care îl administrează îi cheltuie aiurea, dar nu ne spun de ce nimeni nu mai are încredere în candidaţii pe care i-a pus pe listă acum 2 ani. Şi atunci, dacă stadioanele sunt tot mai goale, dacă mincinoşii care umplu orele posturilor TV de ştiri nu mai inspiră încredere decât la vreo babă puturoasă, mai credeţi că va veni un Făt-Frumos care să le rezolve pe toate ?