Helmuth Duckadam: Am un sentiment de mandrie pentru triumful din 1986

Helmuth Duckadam, eroul de la Sevilla, a declarat că trăieşte sentimente de mândrie înaintea celei de-a 25-a aniversări de la cucerirea Cupei Campionilor Europei, pe 7 mai 1986 la Sevilla, cu Steaua, dar şi dezamăgirea că acea performanţă nu mai are ecoul pe care l-ar merita.

Duckadam a rememorat drumul către finala de la Sevilla, în care a apărat patru lovituri de la 11 metri consecutive, dar a vorbit şi despre lipsa de valoare a fotbalului românesc din ziua de azi.

Ce sentimente vă încearcă până la acest moment aniversar, 25 de ani de la triumful de la Sevilla în CCE?
Helmuth Duckadam: Un sentiment de mândrie că Steaua a obţinut atunci, cred, cea mai mare performanţă din fotbalul românesc, dar şi un sentiment de dezamăgire, pentru că 25 de ani e o vârstă frumoasă la oameni, însă o performanţă ca a noastră trebuia sărbătorită, nu neapărat cu fast, dar să i se dea o importanţă mai mare. Şi aici mă refer la cei care guvernează România. De 20 de ani ar fi trebuit să dea mai multă importanţă şi sportului în general şi anumitor evenimente cum este acesta.

Ministrul apărării Gabriel Oprea organizează totuşi o festivitate în care jucătorii echipei vor fi decoraţi.
Helmuth Duckadam: Ministrul Oprea organizează o festivitate din partea armatei, dar cum ministerul nu are alocat un buget pentru asemenea evenimente, dânsul practic face acea masă festivă. Decoraţiile sunt binevenite, dar nu te încălzesc. Am mai primit decoraţii, iar după părerea mea cea mai importantă rămâne cea din 1986 de la preşedintele ţării de atunci - Meritul Sportiv Clasa I, Maestru Internaţional. Acum 5 ani s-a mai primit o decoraţie, de la preşedintele Traian Băsescu, Meritul Sportiv Clasa a II-a, iar peste 5 ani vom primi probabil Meritul Sportiv Clasa a III-a, şi tot aşa până vom primi Meritul Sportiv Clasa a X-a.

Meritau fotbaliştii de la Steaua o recompensă mai mare pentru performanţa lor?
Helmuth Duckadam: Din păcate, ni s-a promis, şi multă lume crede că mă plâng, dar asta e o realitate. De 20 de ani toţi au promis că o să analizeze, o să facă o lege în parlament ca un număr de 16 jucători de la Steaua să primească o pensie viageră, să se considere câştigarea CCE echivalent cu un titlu european. Din păcate totul a rămas la stadiul de vorbe. Eu consider că aceşti băieţi meritau să fie mai mult apreciaţi pentru ceea ce au făcut.

În acel sezon 1985/1986 s-a stabilit un obiectiv pentru Cupa Campionilor Europeni?
Helmuth Duckadam: Era greu să-ţi stabileşti atunci un obiectiv de la început, pentru simplul motiv că intervenea hazardul sorţilor. Puteai să cazi cu o echipă foarte puternică din primul tur şi să nu ai nicio şansă să urci. Am mers treaptă cu treaptă. Am avut şansă în primul tur, pentru că eram toţi debutanţi în această competiţie, în care am întâlnit campioana Danemarcei, Velje BK, dar care nu era o echipă grozavă. Îl avea pe Simonsen, mare jucător, dar nu erau de nivelul nostru. Am făcut un 1-1 la ei, iar acasă, unde eram o echipă redutabilă, i-am învins cu 4-1. În turul 2, am întâlnit campioana Ungariei, o echipă foarte puternică, cu 8 internaţionali, în frunte cu Detari. Am pierdut la Budapesta cu 0-1, dar acasă am învins tot cu 4-1. La următoarea tragere la sorţi ne-am bucurat, am crezut că ne va fi uşor cu Kuusysi Lahti, o echipă care nu era prea cunoscută. Ni s-a atras atenţia că finlandezii au eliminat în primul tur Zenit Leningrad, campioana URSS, şi apoi pe campioana Iugoslaviei, Vojvodina Novi Sad. Cu toate că am jucat foarte bine acasă, am avut multe ocazii, dar mingea nu a vrut să intre în plasă. Am prins şi un teren greu, plouase o săptămână şi noroiul era până la gleznă, cu toate că două elicoptere ale armatei au încercat să zvânte terenul. Am făcut 0-0 şi a fost foarte greu la Helsinki, era un teren îngheţat, cu o zăpadă de 1 m pe margine. Acolo cu puţină şansă am câştigat. În minutul 82, un adversar a scăpat singur cu mine şi am reuşit să parez acea minge, iar în minutul 87, la un carambol, Piţurcă a băgat mingea în poartă şi am câştigat cu 1-0.

Când aţi realizat că puteţi ajunge în finală?
Helmuth Duckadam: E greu de spus, pentru că a urmat Anderlecht Bruxelles, una dintre cele mai tari echipe din Europa la acea oră. Avea numeroşi internaţionali străini şi belgieni, cu Enzo Scifo în frunte. Am făcut un joc mai slăbuţ acolo, şi deşi ne-am apărat destul de bine am pierdut cu 0-1. A urmat meciul de acasă, unde nu era uşor să remontezi rezultatul, dar am prins o zi bună, un public fantastic şi am învins cu 3-0. Şi belgienii au recunoscut după meci că în acea seară nimeni nu putea s-o oprească pe Steaua. Ne-am trezit că suntem în finală. Era ca un vis. Dar a apărut problema problemelor, ce primă să ne dea...

Cum s-a rezolvat?
Helmuth Duckadam: Ne-au promis că ne dau o Mobră, o Dacie, nici ei nu mai ştiau. Şi la meciul retur cu finlandezii ne-au spus că ne dau, să facă cumva să câştigăm. La meciul retur cu Honved, am avut primă de 15.000 lei. Erau trei salarii de ofiţer în armata română. După meci a venit ministrul Constantin Olteanu, s-a băut un pahar de şampania, iar căpitanul Tudorel Stoica i-a cerut un bonus de 1.000 de lei de fiecare gol. Şi am luat 18.000 lei. La meciul cu finlandezii am primit tot 15.000, deşi eram în semifinale, făcusem deja cea mai mare performanţă. Noi am fi vrut mai mult, dar a venit un general de armată şi ne-a făcut praf, că vrem bani. S-a mai înmuiat după aia, dar tot 15.000 am primit. La semifinală am avut primă de calificare 30.000 lei, jumătate de Dacie. După finală ni s-a dat un ARO din stocul armatei.

Ce s-a întâmplat în vestiar înaintea finalei de la Sevilla, cum v-aţi montat pentru jocul cu FC Barcelona?
Helmuth Duckadam: De mult ori încerc să-mi amintesc, dar nu reuşesc. Nu am fost emoţionaţi. În seara precedentă am fost mai emoţionat, când ni s-a adus un echipament alb de la Adidas, cu care trebuia să jucăm, şi eu am primit unul verde cu mănuşi noi. Eu eram cel mai încântat de acele mănuşi, mă uitam la ele ca la soare. Înainte de meci, nea Emi ne-a spus să ne facem jocul nostru, indiferent de adversar, şi a adăugat că dacă tot am ajuns aici să încercăm să câştigăm. Puţini am crezut cu adevărat că vom reuşi, dar am încercat să ne facem jocul şi până la urmă izbândit.

Presiunea exercitată de publicul spaniol v-a deranjat în timpul meciului?
Helmuth Duckadam: Nu, eram învăţaţi. Majoritatea jucătorilor erau pe la echipa naţională, jucasem cuplaje pe stadionul naţional cu 120.000 de oameni, nu ne mai afecta aşa ceva.

La loviturile de la 11 m, toată presiunea cădea pe umerii portarului. Cum aţi gestionat acel moment?
Helmuth Duckadam: Eu mi-am zis că acum e şansa mea. Acum a venit momentul meu, pentru că toată viaţa am vrut să trăiesc un moment în care pot decide soarta partidei. Nu m-am gândit la nimic, nici măcar nu am văzut cum execută spaniolii, pentru că ei în semifinala cu IFK Goteborg s-au calificat după lovituri de la 11 m. Mă concentram, mă uitam la jucător, mă gândeam unde ar putea trage. Nu m-a interesat nimic altceva, n-am ştiut nici măcar cine execută de la noi. Aveam un avantaj că mă puteam concentra. Când trăgeau spaniolii, se făcea linişte pe stadion, ca să nu-i deranjeze, iar când trăgeam noi făceau gălăgie, care să ne încurce. Un moment important al finalei, pentru mine, a fost o lovitură de cap a lui Schuster, la care am plonjat şi am prins-o. Acea minge apărată mi-a dat foarte multă încredere în continuare.

Ce diferenţă este între nivelul campionatului de atunci şi cel de acum, dincolo de aspectele fizice, viteza jocului sau tactică?
Helmuth Duckadam: Atunci se juca un fotbal mult mai bun, mai spectaculos, mai pe poartă, frumos pentru public. Acum, în afară de 3-4 echipe care încearcă să joace un fotbal ofensiv, restul se bazează pe apărare şi contraatac. Se merge numai la rezultat, în detrimentul fotbalului. Atunci, echipele aveau valoare, puteai să faci presiune pe adversar. Atunci, în Ghencea, în primele 20 de minute era 2-0 şi puteai să faci spectacol. Acum au fost multe partide, în care Steaua a tras în minutul 70 primul şut pe poartă, în Ghencea.

Dincolo de premii, ce v-a mai motivat pentru a câştiga trofeul?
Helmuth Duckadam: Nu am avut nicio primă promisă la finală. Noi nu am muncit pentru bani, pentru că nu ştiam ce ni se va da. Totdeauna ni se spunea că o să fiţi mulţumiţi. Noi am jucat în primul rând să dovedim că avem aceeaşi valoarea cu cei din Occident, cu ei ne băteam practic. Pe atunci nu puteai să te remarci ca să te vadă nu ştiu care impresar, pentru că nu puteai să pleci în străinătate. Jucai efectiv pentru a demonstra că eşti cel mai bun.

Jucătorii care vin şi îmbracă tricoul Stelei ar trebui să fie motivaţi de trofeul câştigat la Sevilla?
Helmuth Duckadam: Din păcate, au trecut 20 de ani de la Revoluţie şi foarte multe lucruri pe care noi, vechea generaţie, le aşteptam să se schimbe în bine, s-au schimbat în rău. Eu cred că orice jucător care vine la Steaua, ar trebui să aibă o zi două la dispoziţie pentru ca un antrenor secund sau altcineva să le explice istoria şi ce înseamnă acest club. Mulţi jucători care au venit aici nu au înţeles că aici ai o responsabilitate, ai o istorie în spate de apărat. E un tricou ca oricare altul, dar culorile şi însemnătatea lui reprezintă foarte mult.

De ce Steaua nu mai poate reedita acel joc de pase, spectaculos din acea perioadă de glorie?
Helmuth Duckadam: E foarte simplu. Lipsa valorii jucătorilor. La Steaua au trecut atâţia antrenori, Piţurcă, Olăroiu, Dumitrescu, Lăcătuş, Hagi, Protasov, dar niciunul nu a reuşit să facă jocul Stelei din 1986. Nici unul dintre ei nu sunt antrenori buni? E vorba de valoarea scăzută a fotbalului, a fotbaliştilor şi de asta suntem unde suntem şi la nivel de echipă naţională. Din campionatul României nu poţi să faci o echipă care să aibă şanse în grupele Ligii Campionilor, nu mai vorbim de câştigarea trofeului. De asta sunt atâţia jucători străini, nu ai de unde lua jucători din ţară. Foarte greu şi la echipa naţională să mai prindem un turneu final, nu avem valoare.

Care ar fi soluţia potrivită pentru Steaua azi, jucători tineri sau importul unor străini de valoare?
Helmuth Duckadam: Eu m-aş duce pe o strategie de răbdare, cu jucători tineri, pentru că nu ar fi o mare problemă să iei un jucător valoare de 2-4 milioane de euro de afară, dar problema e la salariu. Dacă dai la 4-6 jucători salarii mari, acolo se duce bugetul. Nicio echipă din primele 6 nu are răbdare, mai ales când se investeşte acolo ceva. Când dai banii, vrei să vezi ceva. Oriunde sunt aceleaşi probleme.

La 25 de ani de la acel triumf, Helmuth Duckadam se simte un om împlinit?
Helmuth Duckadam: Sigur că mi-aş fi imaginat şi mi-aş fi dorit să mai pot juca, A trebuit să abandonez fotbalul la 27 de ani, când puteam să mai joc liniştit încă 5 ani. Atunci şi problema financiară era rezolvată. Nu m-am plâns atunci, nu mă plâng nici acum. Fiecare îşi întinde plapuma cât de lungă este, dacă e mai scurtă îşi adună picioarele. Eu am o familie cu care mă mândresc, un apartament de 2 camere, pe care l-am luat anul trecut cu credit bancar. Am o mică verdeaţă pe malul Mureşului, am ajuns după 24 de ani la Steaua în această funcţie de preşedinte de imagine. Sunt mulţumit la ora asta cu ce am făcut şi ce am realizat. Probabil cea mai mare satisfacţie este faptul că oriunde merg în ţară am foarte mulţi admiratori şi oameni care mă respectă pentru ceea ce am fost şi ceea ce sunt.

Fostul portar de fotbal al formaţiei Steaua Bucureşti, Helmuth Duckadam, supranumit "Eroul de la Sevilla", s-a născut în localitatea Semlac, judeţul Arad, la 1 aprilie 1959. A început să joace fotbal, în 1975, la echipa Gloria din Arad. Până în 1983, când s-a transferat la Steaua Bucureşti, a mai evoluat la UTA (1977 şi 1978-1983) şi Constructorul Arad (1977-1978).

A debutat în divizia A, în 1977, la 18 ani, vârstă foarte fragedă pentru un portar. Odată cu venirea în Bucureşti, a început şi ascensiunea sa. Primul meci mare îl face la Bucureşti, în întâlnirea retur cu AS Roma din Cupa Cupelor, din toamna lui 1984, când, la 0-0, în minutul 87, a apărat un penalty. Vârful carierei sportive îl atinge în ediţia 1985-1986 a Cupei Campionilor Europeni, când pe întreaga durată a competiţiei, dar mai ales în memorabila finală de la Sevilla, Steaua - CF Barcelona (2-0, după loviturile de departajare), apără de-a dreptul senzaţional, determinându-i pe ziariştii spanioli, şi nu numai, să-i aprecieze evoluţia la superlativ. Cele patru lovituri consecutive de la 11 m apărate jucătorilor barcelonezi - Alexanko, Pedraza, "Pichi" Alonso şi Marcos - l-au făcut să intre în "Cartea Recordurilor".

O embolie pune capăt neaşteptat carierei lui Helmuth Duckadam, de la Sevilla el intrând direct în legendă.

A evoluat în 133 de meciuri pe prima scenă, are două prezenţe la naţională şi 11 în cupele europene. A câştigat un titlu de campion şi o cupă a României (1985) şi Cupa Campionilor Europeni (1986). A fost desemnat cel mai bun fotbalist român al anului în 1986.

Câştigător la "Loteria Vizelor" organizată de ambasada americană la Bucureşti, Helmuth Duckadam a emigrat în SUA, în 2003, împreună cu fosta sa soţie, Ildiko, şi unul dintre cei doi copii. În scurt timp, întrucât nu s-a putut acomoda în SUA, el a decis să revină la Arad.

În anul 2004 a devenit membru al Partidului Noua Generaţie (PNG). A îndeplinit funcţiile de vicepreşedinte al PNG şi preşedinte al filialei judeţene Arad.

Helmuth Duckadam a acceptat la 11 august 2010, să fie preşedintele clubului de fotbal Steaua Bucureşti, declarându-se onorat de oferta pe care i-a făcut-o patronul Gigi Becali.

Este căsătorit cu Alexandra Lincar şi au împreună o fetiţă.