Tara arde, babele fumeaza (editorial de Sebastian Raducu)

Ţara arde şi babele se piaptănă. Aşa zice unul dintre cei mai buni comedianţi din cadrul divertismentului din România, însuşi Gyuri Pascu. Totul sună bine şi frumos până ne uităm la ograda naţională. Vedem o ceaţă generală. Nu e ceaţă. E fumul de ţigară sau în cazul başkanilor din fotbalul românesc, de trabuc.

Acest lucru mediocru şi neinteresant pentru un om normal din societate a devenit o reclamă mascată în toate meciurile de fotbal. Cobaii. Patronii... Federaţia. Acest lucru valorează mai mult decât centrele de juniori din ţară. Dacă am compara un jucător de fotbal din România cu un trabuc, niciunul nu ar fi la fel de valoros ca unul de la Havana. Păcat de iubitorii de fotbal, mai optimişti, mai pesimişti, mai guralivi, mai tăcuţi, mai persiflanţi, mai elogioşi şi alte adjective din DEX. Ei vor să vadă un spectacol. Au fost obişnuiţi din tată în fiu, din bunic în tată, din străbunic în tată... de la Decebal si Traian încoace, când ei jucau meci cu prelungiri şi cu penaltiuri până când au câştigat romanii, şi au fuzionat ca alte echipe din prima, a doua, a treia si altă liga de onoare.

Bani există, dar nu managament. Problema banilor a început să se diminueze. A apărut cea a managementului. Când există bani, nu există antrenori şi viceversa. E şi o problemă de scouteri şi de ochitori de jucători în fotbalul românesc. Că antrenori, mai sunt. Jucători şi talente există oriunde. Întrebarea e .. Unde sunt ? A doua problemă e că după Ion Alexandrescu care ochea la fel de bine jucătorii cum ochea Hagi poarta de la 40 de metri (daca îmi permiteţi o comparaţie), nu mai există preşedinţi preocupaţi de fotbal. Şi talentele nu se caută afară, ci aici acasă la noi. În loc de şpagă tradiţională românească, sub formă de Kent şi de caltaboş, ar fi mai valoros un talent adus pe muncă proprie. Hagi nu a avut tată împărat, deşi el însuşi e poreclit "Regele". Mentalitatea ţi-o faci în viaţă faţă de talent cu care te naşti şi pe care ţi-l dezvolţi în timp. Şi astă e problema pe care toţi o ridică. În loc să consolideze un viitor, trabuciştii din România se ceartă ca un Napoleon cu un Bonaparte de la Bălăceanca pe baza unui nume. Dacă pomenesc şi de culori, deviez la subiectul Timişoara şi nu vreau să mă implic, că s-au implic alţii în locul meu.

Aşa mulţi jucători care nu ştiu decât de Real şi Barca şi ajung acolo, după un moment excelent al carierei, se plafonează. În loc să-şi menţină mentalitatea de campion (ambiţie, onoare, glorie, plăcere de joc şi concentrare maximă), el se uită în oglindă cum se mulează tricoul pe ei. Se uită mai atent, mişcă oglinda şi se sparge. Apoi ne mirăm de ce după şapte ani se retrag. Până ne vom schimba mentalitatea, fuzionată din vinul lui Bachus din viile lui Burebista şi ciocolata ROM (cu senzaţii tari din 1965), haideţi să încercăm să ne uităm la meciuri de fotbal. Dacă din România nu se poate (nu că nu s-ar dori, pentru aia e GSPTV-ul), urmăriţi în Anglia. Nu numai că acolo sunt bani, e şi fotbal.

Sebastian Răducu