Ce ma fac cu tine, ciudata Romanie (editorial de Sebastian Raducu)

În aceste zile, pulbere de protoni şi fascicule de lumfvină se ciocnesc să provoace un Big Bang asemănător cu cel de acum 5 miliarde de ani. Cei de la Geneva nu au reuşit, încă, dar au multe de învăţat de la concetăţenii noştri. De la presă, de la federaţie, de la conducători, de la noi în general. Universul întunecat în care trăim ne înceţoşează cerebelul şi creierului, şi Doamne ajută, ne poate aduce la faza terminală a unei boli celebrale.

Ne întoarcem la fotbal. Sau la echipa naţională a României. Nu sunt sigur dacă e vorba de fotbal. Ne uităm în larg, nu vedem nimic. Ne uităm adânc, nu vedem nimic. Ne uităm pe bancă. Îl vedem pe Piţurcă? Ce face? Unii zic că are o cruce întoarsă. Alţii zic că are tatuat numărul 666 pe corp (nu zic zona că sunt în necunoştiinţă de cauză). Alţii spun că are nişte cărţi de poker. Jurnaliştii (colegi de la Cancan) au o casetă (sau DVD?!) cu nea Piţi, la o aventură într-un cazino dintr-un Bucureşti al banilor gheaţă şi cu gheaţă pe asfalt. Mai fumează, mai filmează, mai evadează. Este dat afară. Fiecare are viciile lui. Cum şi Nea Tata Puiu' era obsedat de icoane. Nu îl condamnăm şi nici nu îl hulim. Dar fariseul făcea la fel în povestea cu vameşul.

Analizăm la cald (la Cluj) şi la rece (la Torshavn). E o diferenţă? Poate da. Poate nu. Naţionala trece ca multe echipe de profesionişti şi de amatori printr-o gaură neagră pe care o putem evita uşor dacă avem o anumită strategie. Dar dacă un circuit este stricat, apar explozii gen Cernobâl sau Hiroshima. Astea sunt tragedii. Nu faptul că nu merge jocul. Fotbalul de aia există. La fel de bine poţi să râzi, şi la fel poţi să plângi. La fel de bine poţi să ai lacrimi de bucurie, la fel de bine poţi să ai lacrimi de tristeţe.

Ne ducem înapoi la fotbal. Ce mai vedem? Nişte fotbalişti debutanţi (unii de vreo 4 ani care au dispărut şi au reapărut ca Elodia), alţii la botezul echipei naţionale. Ce mai vedem? Un preşedinte hulit de întreaga ţară mai rău decat nea Nicu în Piaţa Victoriei. Ce mai vedem? Un patron spiritual al manevrelor din fotbalul românesc, care se crede dintr-un film al lui Sergiu Nicolaescu: Un comisar acuză. Ce mai vedem? Nişte stadioane cu suporteri care habar nu au despre lotul de jucători al echipei pe care o susţin. Ce mai vedem? Un cerşetor care cere mila unui om înstărit, chiar dacă într-o perioadă anterioară el însuşi a fost în situaţia trecătorului. Ce mai vedem? Nişte conducători de cluburi, care se joacă cu banii cum se joacă un copil de 3 ani cu o priza; există un risc să se ardă. Aşa şi la noi. Piţurcă este doar o piesă de puzzle care a fost aruncat la gunoi. Şi indacă puzzle-ul ăsta se va mări ajungând la miliarde de piese, atunci vom fi la milioane de ani lumină de Occident şi de Orient. Ironic... Deşi stăm pe centru, suntem mai mediocri decât ambele orientări.

Sebastian Răducu