Eliminările au fost introduse după CM 1966 la propunerea unui arbitru britanic pe nume Ken Aston. Până acum s-au înregistrat 22 eliminări în 14 meciuri. Primul care a primit un cartonaş roşu într-o finală de Cupa României este giuleşteanul Dumitru Macri în minutul 88 al partidei Arieşul Turda – Rapid Bucureşti 2-1 din 1961. Ultimul jucător eliminat într-o finală de Cupa României este nigerianul Peter Omoduemuke (Timişoara) în 2007 la Timişoara, în finala dintre Rapid Bucureşit şi echipa locală Poli, câştigată de giuleşteni cu 2-0; Omoduemuke evoluează momental la o nou-promovată în prima divizie din Vietnam - Than Quảng Ninh.
Universitatea Craiova are în palmares, dacă se poate spune asta, cei mai mulţi jucători eliminaţi în meciuri de finală – 6 (de fiecare dată câte 2 per meci – 1975 – Petre Deselnicu şi Cornel Berneanu; 1985 – Mircea Irimescu şi Nicolae TIlihoi; 1998 – Nicu Năstăsie şi Valentin Suciu). De fiecare dată, Universitatea Craiova a pierdut trofeul. Cel mai rapid cartonaş roşu acordat unui jucător într-o finală de Cupă s-a petrecut în 1980, când Marcel Răducanu era eliminat în minutul 28, iar echipa la care evolua – Steaua Bucureşti pierdea trofeul în faţa Timişoarei, după ce înainte de acel moment, conducea cu 1-0; meciul a fost decis în prelungiri.
În trei cazuri, echipa câştigătoare a avut jucători eliminaţi: Dinamo (în 2000 şi 2003 – Mihali şi Bărcăuan) şi Rapid (în 2002 – Iencsi). Cele mai multe cartonaşe roşii într-un meci s-au înregistrat în 3 finale în care a fost implicată o echipă din Bucureşti, care în final a câştigat Cupa (1975 – Rapid – U Craiova, 1996 – Steaua – Bistriţa, 1998 – Rapid – U Craiova) – 3 eliminări (câştigătoarea un CR, finalista 2 CR).
Primul jucător care a înscris în proprie poartă a fost Ujkali în 1935; atunci evolua fundaş la Rapid Bucureşti care a câştigat cea mai spectaculoasă finală din istorie, un 6-5 cu Ripensia Timişoara; mai interesant e că acest autogol marcat în minutul 88 a dus partida în prelungiri şi a consemnat prin golul lui Ştefan Barbu prima Cupă decisă după minutele de prelungiri. Ultimul jucător care a marcat un autogol într-o finală este Ştefan Bărboianu (Dinamo) în 2011, la Braşov în meciul dintre Steaua şi Dinamo, un gol care a decis finala în favoarea adversarilor echipei sale în min. 37.
Loviturile de departare sunt un subiect tabu în fotbal, de la arbitrii care le consemnează la presa şi spectatorii care le judecă; finalele de Cupă au consemnat 23 de lovituri de pedeaspă consemnate în timpul minutelor regulamentare dintre care 5 ratate; primul jucător care a transformat un penalti într-un meci decisiv este Sony Niculescu în ediţia din 1935, când golul său din minutul 50 a egalat Ripensia Timişoara, învingătoare totuşi cu 5-1.
Cum e şi aruncarea monezii, sunt doar două posbilităţi să răsară: cap sau pajură, sau în cazul acestei părţi a joculuI: transformare sau ratare. Din cele 17 transformate, 11 au fost reuşite de câştigătoarele acelor ediţii şi 6 de către echipa finalistă; iar în cazul celor 5 ratate, o singură dată s-a întâmplat să câştige trofeul echipa al căror jucător a ratat o lovitură de la 11 metri – Pavel Badea în minutul 78 în finala din 1991.
Finalele din 1971 şi 1991 au adus cele mai multe lovituri de departajare acordate într-o finală – 2: în 1971, Gheorghe Tătaru - Steaua (min. 23) şi Mircea Lucescu (min. 58) au transformat, iar în 1991, Jercălău – Bacău (min. 58) a transformat şi Pavel Badea – Craiova (min. 78) a ratat.
Ultimul jucător care a marcat un gol după o lovitură de pedeapsă este Sixto Peralta (CFR Cluj) în finala de la Târgu-Jiu din 2009 când clujenii au învins cu 3-0; Golul său din minutul 28 a mărit avantajul deschis de Deac în minutul 6 şi consemnat la final de Culio în mintul 36. Acel trofeu a reprezentat a 2-a Cupă din istoria clubului şi al 3-lea trofeu în doi ani.