1978

Puține au fost sezoanele de campionat ale primei noastre divizii în care lupta pentru titlu s-a dat, efectiv, între mai multe echipe. Unul din aceste sezoane a fost 1977-78. Primăvara startul sezonului a fost amânat de teribilul cutremur (de 7,2 grade pe scara Richter), care a luat multe vieți omenești și a adus pagube imense unei țări aflată în goană după un standard de viață cât mai ridicat. Fotbalul ne-a făcut atunci să mai uităm de urmările cutremurului. Campionatul mondial stabilit a se disputa în Argentina (1978) aștepta numai 16 echipe (față de 32 în Brazilia, 2014). Calificarea României la campionatul mondial din Mexico (1970) era, tot mai mult, o amintire greu de realizat. După ratarea intrării în primele 4 țări europene (1972), România va rata locul 1 în grupă pentru CM 1974, CE 1976 și turneul olimpic (1976). Preliminariile ediției 1978 adusese României numai 2 adversari (într-o grupă de 3 echipe). România urma să întâlnească, din nou, Spania, ca și la europenele din 1974-76, unde vedetele iberice au fost greu de depășit de jucătorii lui Valentin Stănescu. A treia echipă a fost țara vecină, Iugoslavia, cu care ne împărțisem multe bucurii sau suferințe. Naționala României avea un nou antrenor, începând cu decembrie 1975, celebrul Ștefan Kovacs. El antrenase Ajax Amsterdam, cu care câștigase de două ori Cupa Campionilor Europeni (1972, 1973), Cupa Intercontinentală (1972, finala transmisă și de TVR) și prima ediție a Supercupei Europei (1973). După ce a împărțit gloria cu Johann Cruyff, Kovacs a încercat să readucă bucuria calificărilor naționalei Franței, dar adversarii acesteia, Belgia și Germania de Est au fost mai abili, astfel încât mandatul lui Kovacs s-a încheiat în 1975. Gloria de la Amstredam nu a mai revenit pentru Kovacs. A încercat, în primăvara lui 1976, să obțină calificarea pentru turneul olimpic de fotbal, 1976, cu naționala României, dar scorul de 0-4 obținut de naționala naționa-olimpică la Blois, în fața unei echipe amatoare a Franței a fost suficient pentru aceștia să obțină calificarea. Au urmat preliminariile mondialului din 1977. Pentru 4 meciuri erau destule date libere în calendar, așa că au fost programate în 1977, din aprilie până în noiembrie. Primul meci a fost planificat pentru 16 aprilie 1977, pe stadionul Steaua din București, iîn compania Spaniei. Ibericii nu străluciseră la europenele din 1976, ratând prezența în turneul final (de 4 echipe), vest-germanii trimițând pe spanioli în fața televizoarelor (alb-negru, pe atunci).
Și a venit ziua de 16 aprilie, o lună și 2 săptămâni de la cutremur. Fotbalul reîncepuse în țară, lupta pentru locul 1 se disputa între Steaua și Dinamo. În minutul 4 Benito are o execuție (ne)fericită și balonul intră în poarta lui Miguel Angel (portar la Real Madrid). În vogă erau jucătorii de la Real și Atletico Madrid, în timp ce Atletico Bilbao, Barcelona și Burgos au trimis (împreună) numai 4 jucători. Nici un gol până la sfârșitul meciului și România adună primele două puncte (victoria valora atunci numai 2 puncte). Al doilea meci s-a disputat la Zagreb, la 8 mai 1977, cu o zi înainte de sărbătorirea a 100 de ani de stat român independent. Naționala iugoslavă s-a bazat pe jucătorii de la Hajduk Split (6 la număr), alți 4 jucători evoluând la cluburi franceze sau germane. Echipa română a fost formată din Cristian (FC Argeș), Cheran (Dinamo), Sătmăreanu II (Dinamo), Sameș (Steaua), Vigu (Steaua) – Romilă II (Poli Iași), Boloni (ASA), Iordănescu (Steaua) – Crișan (81 Balaci, ambii U Craiova), D Georgescu (Dinamo), Zamfir (Steaua). Până la construirea echipei Steaua care a cucerit Cupa Campionilor Europeni (1986), echipele noastre practicau un joc de apărare tot mai elaborat, iar dacă marcau și goluri, cu atât mai bine. Jocul nu era recomandat cardiacilor și a adus o singură dată satisfacția calificării, la sfârșitul anului 1983. Dar sp revenim în 1977. Prima repriză de la Zagreb s-a desfășurat într-un echilibru până în min.37 când Dudu Gerogescu a deschis scorul. Imediat după începutul reprizei a doua, Iordănescu mărește scorul la 2-0 pentru România. Gazdele erau groggy, iar naționala României aducea încă o bucurie populației, care a descoperit în acea vară că uleiul de soia este altceva față de cel de floarea soarelui, care a fost tot mai căutat.
După ce Steaua luase titlul în 1976 (primul cu Emeric Ienei ca antrenor), Dinamo s-a grăbit să ocupe primul loc după etapa a 4-a a turului și avea să cucerească un nou titlu, cu un avans de 6 puncte față de Steaua. Noua ediție de campionat a debutat la 21 august 1977. Nou promovate au fost atunci Petrolul Ploiești (fără contracandidați, dar și cu un tur fantastic, fără înfrîngere, antrenor Valentin Stănescu), CS Târgoviște (care a întrecut Steagul Roșu brașovean) și Olimpia Satu Mare (care revenea după numai un an în prima divizie, cu un avans de 10 puncte în fața Gloriei Bistrița). Dar să revenim la sezonul 1977-78. Jiul și Universitatea Craiova câștigă cu 3-0 în prima etapă, împărțind locul 1. După a doua etapă oltenii rămân pe locul 1 alături de ASA Tg. Mureș. Ardelenii terminaseră pe locul 2 în 1975, 3 în 1976 și 4 în 1977 cu Tiberiu Bone ca antrenor principal și Boloni, Fanici, Hajnal, Ispir, Pîslaru, Fazekas și Solyom în poartă. După 3 etape pe primul loc s-a aflat nou-promovata Olimpia Satu Mare, grație unui program favorabil. Dar surpriza nu era neapărat a sătmărenilor ci a campionilor en-titre. După 3 etape dinamoviștii ocupau un incredibil loc 17, după ce Sportul Studențesc le-a administrat o înfrângere la limită (1-0, gol Chihaia, min.78). Era doar începutul campionatului. Argeșul cu Florin Halagian pe bancă, Dobrin și M Radu marcatori ajunge pe primul loc după 4 etape. Dobrin egala Steaua pe stadionul din Ghencea și se înscria în lupta pentru titlu. După 28 de zile pe primul loc, FC Argeș va fi detronată de Steaua (la 2 octombrie). Cupele europene nu aduc … surprize și Dinamo, Steaua și ASA părăsesc competiția din primul tur (Atletico Madrid, FC Barcelona si AEK Atena fiind mai puternice). Numai craiovenii ajung in turul 2 al cupei cupelor, unde sunt eliminați de dinamoviștii de la Moscova la loviturile de departajare. O singură etapă stă Steaua pe locul I după care, la 12 octombrie ASA preia tricoul galben. Domnia mureșenilor avea să dureze până la 26 martie 1978. Punctele obținute acasă, plus câteva aduse din deplasare au făcut din ASA o incredibilă candidată la titlu.
Între timp, la 26 octombrie 1977, România pierdea la Madrid cu 2-0 și șansele la calificarea pentru mondialul argentinian s-au schimbat. România mai avea de jucat un meci acasă cu iugoslavii, în timp ce spaniolii i-au întâlnit la Belgrad. Vecinii noștri nu mai aveau șanse de calificare, dar asta nu a însemnat că s-au resemnat cu acel 0-2 la Zagreb administrat de Dudu Georgescu și Anghel Iordănescu. 13 noiembrie a fost o zi cu ghinion pentru români. A fost și prima zi în care s-a cântat noul imn al țării, Tricolorul, pe muzica lui Ciprian Porumbescu dar versuri PCR made. Deși Vigu a deschis repede scorul (min.2), Susic (14) și Muzinic (18) aduc Iugoslavia în avantaj (2-1). Iordănescu (40) și Boloni (43) fac 3-2 pentru România. Mai erau 45 de minute și românii aveau nevoie și de golaveraj bun, în ipoteza că spaniolii vor câștiga la Belgrad (ceea ce au și făcut). De la 3-2 pentru noi, scorul ajunge 4-3 pentru iugoslavi. Dudu Georgescu egalează (m.67), dar Trifunovic și Filipovic (84) aduc revanșa pentru vecinii noștri (6-4). România nu mai avea șanse de calificare, iar iugoslavii nu vor reuși să învingă la scor pe spanioli, care vor merge în Argentina. Mulți ani după înfrângerea din fața Iugoslaviei s-a spus că Ceaușescu ar fi dat indicații ca meciul să fie pierdut, sau că s-ar fi cheltuit mai puțin dacă echipa ar fi stat acasă. Fals, fiecare echipă, calificată la mondiale, primește o sumă consistentă, suficientă pentru cazare, deplasări și premierea jucătorilor, din care mai rămâne ceva și pentru țara calificată. Altfel, în 1977 România nu era în dificultate relativ la datoria externă. Era doar începutul dezastrului economic, datoria crescând până la o cifră de 11-12 miliarde de dolari pe care Ceaușescu va fi nevoit s-o plătească cu prețul unor economii drastice la viața românilor. Dar până în 1981 mai era mult, fotbalul nu strălucea, handbalul începuse declinul, la hochei s-a atins vârful (1976-77), iar gimnastica era la începutul perioadei de aur.
ASA a rămas pe primul loc până la derbyul cu Steaua (26 martie), deși pierduse acasă cu Corvinul. Pe locul 2 s-au perindat FC Argeș, Poli Timișoara, Steaua, Sportul Studențesc.
Într-un meci dramatic, ASA pierdea acasă meciul cu Steaua (2-3). Ispir a greșit poarta (63), Unchiaș a egalat (67), dar Iordănescu a adus victoria militarilor bucureșteni. Comunismul nu a acceptat fotbalul profesionist, așa că jucătorii au fost angajați în fabrici, comerț sau ministerele de interne sau apărării naționale. Cum ultimele două asigurau salarii mai mari, dar și condiții mai bune de pregătire sportivilor, Dinamo și Steaua vor cuceri majoritatea titlurilor și cupelor, atât în fotbal cât și în majoritatea sporturilor. Majoritatea sportivilor de valoare au semnat fie pentru Dinamo, fie pentru Steaua. Puțini au părăsit aceste echipe pentru a juca în provincie și probabil doar Dobrin a evitat să joace pentru unii sau alții. Puterea celor două ministere a fost exportată și în provincie, unde s-au creat cluburi-satelit. Imediat după 1949 se afirmă Casa Armatei Câmpulung Moldovenesc, CA Cluj și CA Craiova, toate desființate în vara anului 1953. În acest timp moldovenii reușiseră să ocupe primul loc cu o etapă înaintea desființării, iar CA Cluj se afla pe primul loc în divizia secundă. MApN a făcut atunci un pas înapoi, spre demilitarizarea fotbalului, reimplicându-se la Tg Mureș, după 1962, când orașul nu reușea să revină în prima divizie. Simbioza între armată și clubul local Mureșul au format ASA, cu un vârf de performanță în 1974-78. Dinamo, în schimb, va împânzi România. Dinamo Brașov joacă în prima divizie 1951-56, după care echipa se mută la Cluj (1957-58) și Bacău (după 1958). Dinamo Bacău îi aduce pe moldoveni în prima divizie (1956), Dinamo Pitești pe argeșeni (1961), în timp ce Dinamo Galați termină pe 2 în divizia B, iar Dinamo Obor București ajunge în finala cupei. Venirea lui Ceaușescu aduce un pas în spate al clubului Dinamo, care-și metamorfozează sateliții din țară în SC Bacău, FC Argeș sau Siderurgistul Galați. Dinamo Slatina își schimbă și ea numele, dar și evoluția devine mai slabă. Revenind la 26 martie 1978, Politehnica Timișoara trece pe primul loc, timp de 3 săptămâni, urmată de Sportul Studențesc (o săptămână), Steaua (14 zile), din nou Poli (11 zile) și FC Argeș (numai 3 zile). La 21 mai 1978 pe primul loc trece Steaua (antrenor Emeric Ienei) și va rămâne până la finalul campionatului (timp de 5 etape). La egalitate de puncte, dar cu un golaveraj mai slab, in aceste ultime 5 etape s-a aflat FC Argeș. În final, ambele au ajuns la 41 puncte (un plus 7 la adevăr), Steaua având 75-49 golaveraj, în timp ce piteștenii au avut 60-49. Iordănescu 19, Răducanu 18 și Zahiu 12 au marcat mai mult decât Radu 15, Iovănescu 12 și Dobrin 9. La 21 iunie o știre din divizia C anunța ambițiile următorului deceniu. Inaintea acestei zile, Flacăra Moreni și Viitorul Scorniceși se aflau pe primul loc al diviziei C cu același număr de puncte (45) și golaveraj 77-24 Viitorii față de 69-16 Flacăra. Ambele au reușit să-și lase câte o restanță, împotriva regulamentului care spunea că nici un meci nu mai trebuia să se dispute după ultima etapă. Viitorul avea să întâlnească, pe teren propriu (sătescul stadion din Scornicești) pe penultima clasată, Electrodul Slatina. Matematica ne spune că aceștia ar fi evitat retrogradarea dacă ar fi câștigat în orașul de baștină al lui Ceaușescu, ceea ce cu siguranță era neverosimil. Flacăra urma să joace la Moreni cu ROVA Roșiori, o echipă fără pretenții (numai în caz de victorie ar fi trecut pe 4). Dar în timp ce ROVA și-a apărat șansele pe teren (pierzând cu 2-1), Viitorul s-a distrat cu slătinenii: 18-0(la pauză 9-0). Folclorul a spus multe, că Electrodul ar fi folosit jucători amatori (oricum, regulamentul nu permitea decât celor legitimați să participe), că cineva ar fi sunat la pauză la Moreni și a auzit că și Flacăra ar fi avut un scor fluviu, deci ploaia de goluri de la Scornicești a continuat. Flacăra, susținută de întreprinderea de tehnică militară Automecanica, dar și de schelele de petrol din jurul orașului) a mai așteptat un an să revină în divizia B, în timp ce Viitorul va câștiga la pas … forțat seria diviziei B și în vara lui 1979 va juca primul meci în divizia A. Și nu oricum: la 12 august 1979, în prima etapă, Viitorul – Olimpia Satu Mare 6-0. Începea, atunci, deceniul de aur al fotbalului românesc de club, cu Universitatea Craiova în optimile (1979) și semifinalele cupei UEFA (1983), sferturile Cupei Campionilor (1982), apoi Dinamo în semifinalele Cupei Campionilor (1984) și ale Cupei Cupelor (1990), Steaua câștigătoare (1986), finalistă (1989), semifinalistă (1986, 1988, 1989) în Cupa Campionilor, câștigătoare a Supercupei Europei (1987) și la… un gol anulat de Cupa Intercontinentală (1986). Performanțele sunt admirabile, dat fiind că toți jucătorii acestor echipe erau născuți în România, dar corectitudinea campionatului autohton a fost „adaptată” în folosul lui Steaua, Dinamo, Victoria, FC Olt. Performanța externă a fost obținută prin concentrarea valorilor țării la cluburile preferate ale conducerii comunisto-milițienești a țării. Să nu ne închipuim că fotbaliștii au fost persecutați și au jucat împotriva voinței lor. Dimpotrivă, ei s-au ales cu grade în miliție sau armată, primele de joc au crescut mai ales în ultimul deceniu comunist și unii din ei au astăzi pensii consistente. Una din vedetele anilor 60, cel puțin pentru orașul său, spunea odată că pensia adversarilor lui de la CCA este acum dublă față de a lui. Nici cluburile nu au fost total dezavantajate pierzând jucători. În locul unui jucător care pleca la Dinamo sau Steaua, clubul primea 2-3 jucători de la aceste cluburi sau sateliții lor, numai că ultimii erau mai mereu plafonați în timp ce jucătorii ajunși la Dinamo sau Steaua erau dornici de afirmare. Profesionismul a stabilit un preț al jucătorului, banii umplu vistieria clubului care-l cedează, chiar îi ajută să existe, în timp ce comunismul a apelat la tot felul de soluții ocolitoare, chiar dacă banii negri au existat și atunci.