Mai vrea românul fotbal autohton?

Mai vrea românul fotbal autohton? O analiză pe 2 pagini în Gazeta Sporturilor de azi cu titlul "Fotbalul s-a mutat în Ilfov". Având în vedere că este ziarul de luni, care ar fi trebuit să despice în 8 toată activitatea sportivă din acest weekend, analiza ar fi putut să aștepte până pe miercuri. Oricum, ea înfîțișează realitatea sportului rege în ultimele decenii.

Într-un interviu cu Mircea Sandu se spune că, în 1990, în cele 3 ligi din România 18 echipe erau din București și numai una din Ilfov. Astăzi raportul s-a inversat, 9 cluburi având domiciulul în apropierea capitalei și numai 6 în București. Sigur, ciața s-a schimbat radical, în 26 de ani. De la peste 8 milioane de angajați în România, 1990, astăzi mai sunt circa 4,5 milioane, plus vreo 2 milioane prin Europa. Din cele 23 milioane de locuitori pe care țara noastră îi avea în 1990, acum abia mai numărăm peste 19 milioane. Atât în fotbal, cât și în viața socială revoluția a adus libertate, aceea prin care omul nu mai este legat de glie și românul a ales, așa cum a crezut de cuviință.

După 7 ani în care România și-a plătiti din greu datoriile făcute de ambiția nemăsurată și irațională a lui Nicolae Ceaușescu țara s-a aflat într-un impas economic dar și al pregătirii. Mulți se bat azi cu pumnii în piept că acum 3 decenii școala era mai eficientă. Rezultatul acelei eficiențe este tocmai lipsa d eperspectivă a majorității locuitorilor de astăzi. Locuind într-o țară tot mai închisă (pentru că dacă s-a putut insipra aer occidental după 1967, cu timpul acesta a devenit tot mai rar), cei care am făcut școală atunci am așteptat să continue industrializarea pentru care, credeam noi, ne-am pregătit.

Iluzie. Primul domeniu care s-a dezvoltat după 1990 a fost cel al mass-mediei. Ideologic, domeniul s-a schimbat radical și mai ales imoral. Dacă până în 1989 categoria respectivă milita pentru dezvoltarea țării, după a început să înșire neîmplinirile. La scurt timp după 1989 am realizat că pe lângă ceea ce credeam că a fost dorința întregului popor de a scăpa de dictator s-a suprapus intervenția invizibilă a "agenturilor". OK, sunt printre cei mulți care au așteptat schimbarea și nu am de ce să o regret, dar nu noi am "aprins țara" ci mai degrabă sprijinul extern, din toate părțile (est sau vest). Dar pe lângă momentul mult așteptat, înlăturarea dictatorilor, am intrat într-o manipulare uriașă.

În 1990 ne-am "bătut" cu securiștii, fără să știm pe cine acuzăm și pentru ce. Odată "trecută în rezervă" securitatea comunistă, germenii zâzaniei au explodat pe ici pe colo. Astfel ne-am trezit cu o revoltă în Tg.Mureș, oraș bine supravegheat timp de 70 de ani de cître statul român, apoi revoltele au apărut și prin capitală, Iliescu fiind opus lui Mazilu, apoi lui Coposu, Câmpeanu sau Rațiu. Astăzi știm cine a învins, dar nu știm dacă am învins noi. 1990 începea pentru România cu o națională de fotbal calificată la mondiale, după 20 de ani de stat la TV și cu o echipă românească în sferturile de finală (apoi semifinalele) Cupei Cupelor.

Vârful lui 1986 trecuse, dar performanțele încă erau deosebite (și nu credeam că se vor volatiliza în scurt timp). Mondialul din 1990 a fost dramatic pentru România, iar lipsa de șansă sau de pregătire psihologică superioară ne-a trimis acasă după loteria penaltyurilor din meciul cu Irlanda. Eram, totuși, mulțumiți, nu prea realizam dacă am fi putut mai mult, nu știam ce va urma. Ne bucuram că aveam un servici, că venea salariul, tot mai mare, dar cu care nu făceam mare lucru. "Șurubul" începea să se strângă. Situația sigură din fotbal sau sport începea să se clatine. Dacă in prima divizie șocurile nu erau vizibile, echipele din eșalonul 2 începeau să guste din lipsa banilor, iar spectatorii, obișnuiți să se învoiască de la servici pentru a ajunge la meci, sau la TV să vadă ce vrăji a mai făcut Gică Hagi au început să nu mai aibă de unde să fie învoiți și nici pe la stadion nu au mai dat. Concret, 1988-89 a însemnat pentru România 3 echipe in sferturile de finală ale cupelor europene, Steaua reușind să ajungă în finală. Media de spectatori în prima divizie era de 10.606.

Peste numai doi ani, această medie a scăzut la 7573 (deja circa 75 %), anul următor (1991-92) încă o coborâre la 6240 și peste alți doi ani 5458 (adică aproximativ jumătate față de 1989). Și cum spuneam, în contrast, numărul ziarelor de sport era în creștere, orașele țării sperând că pot face măcar un săptămânal de sport la concurență cu capitala (în Ploiești, în 1991, existau 3 săptămânale de sport, niciunul nerezistând măcar un an). Au reușit să se mențină tot ziarele apărute în capitală, Sportul redenumit Gazeta Sporturilor, Fotbal Plus și Sportul Românesc, iar în îndepărtata Timișoară apare și acum un săptămânal așa cum trebuie, Sport Vest (din 1995 Fotbal Vest). 1992 aduce o restructurare drastică a sistemului divizionar care pierde peste 100 de echipe.

Anii următori aduc primele echipe care abandonează competiția în timpul desfășurării. Ne despărțim, astfel, de Inter Sibiu (câștigătoare a Cupei Balcanice), sau Steaua Mizil (o filială a clubului bucureștean). Dar scopul armatei române nu era cel al întreținerii echipelor sportive (care aduceau titluri și medalii) și nici scopul poliției nu era întreținerea clubului Dinamo (concurent de aceeași valoare al Stelei). Numai că sportul are din ce în ce mai puține alternative în afara capitalei, iar după o licărire olteană (1991), titlul național (la fotbal) revine capitalei (1992-2007). Media de spectatori se încadrează între 4800 și 7700 (2002-03). Abia 2008 aduce o mică răstrunare a valorilor, pe lista de campioane apărând echipe ca CFR Cluj, Unirea Urziceni sau Oțelul Galați și numai atitudinea belicoasă a lui Marian Iancu i-a văduvit pe timișoreni de a vedea, după 7 decenii, un alt titlu național pe Bega. Iar criza economică aduce decesul legendelor postbelice ale fotbalului autohton: Jiul, Corvinul, Universitatea Craiova, UTA, Poli Timișoara (variantele 1 și 2), Chimia Rm. Vâlcea (câștigătoare a celei mai neobișnuite ediții a cupei României), Sportul Studențesc, Progresul, Rocar (fostă Autobuzul), Metalul (un an in prima divizie, 1948-49, dar și semifinalist în Cupa României în anii 70). Pe lista de falimente îți așteaptă rândul Petrolul și Universitatea Cluj, în timp ce Dinamo și Rapid par să se fi "scos".

În timp ce echipele din capitală au coborât în divizii inferioare (Sportul Studențesc, Progresul), periferia capitalei a aruncat în prima ligă echipe ca CS Otopeni, Vitoria Brănești, Concordia Chiajna sau FC Voluntari. Brașovul, Ploieștiul și Craiova, care s-au bucurat de două echipe în prima ligă vor rămâne, repede, cu niciuna. Ploieștiul nu a suportat o echipă cu pretenții mai mari decât Petrolul și a gonit Astra până la Giurgiu, oraș care nu și-a dorit niciodată o echipă de A, la fel cum nici Otopenii, nici Voluntarii, nici Brăneștii nu știau ce înseamnă fotbal la cel mai înalti nivel. Și fotbalul a fost părăsit de spectatori "live", domnia lui Burleanu inseamnă o prezență de 3600 spectatori în tribune, dar și izgonirea din capitală a celei mai titrate echipe din fotbalul românesc (Steaua, care-și dispută meciurile la Pitești, spre satisfacția argeșenilor prezenți pe stadionul din Trivale).

Dar nu numai spectatorii au părăsit fotbalul ci și cititorii. Din două cotidiene care vindeau peste 100.000 exemplare în 2008 mai avem acum un singur cotidian care vinde, în medie, 24.000, iar siteurile sunt deschise de tot mai puțini microbiști. Degringolada fotbalului, ca și a economiei made in România sunt tot mai puternic simțite. În acest timp ne uităm la Barcelona, Real Madrid sau Arsenal, care se bucură de stadioane pline și de tot mai puțini români în lot.