Marketingul vietii pierdute

"Ekeeeeeeng, Ekeeeeeng, Ekeeeeng", numele fotbalistului camerunez mort pe teren în urmă cu aproape două săptămâni, urlat cu durere şi sumbru ca un ecou din piepturile suporterilor dinamovişti, redă cu exactitate matematică starea în care ne aflăm. Ne strângem să strigăm, să urlăm la moarte atunci când vine peste noi. În restul timpului ne ocupăm de strategii de marketing, de rebranduire a unei vieţi aflate în stop cardio-respirator.

La finala Cupei României s-au strâns 38.000 de oameni, aproape câţi au fost la meciul cu Lazio, când dinamoviştii au fost atât de aproape să-şi împlinească visul, Liga Campionilor, dar Federaţia Română de Fotbal să nu-şi facă iluzii. Pentru că nu rebranduirea Cupei României, nu sloganul deloc inspirat în contextul morţii lui Ekeng pe teren, "Inima Fotbalului", a umplut Arena Naţională pe trei sferturi. Ceea ce i-a strâns pe dinamovişti, ceea ce i-a înzecit numeric faţă de meciul în care a murit Patrick Ekeng a fost însuşi fotbalistul camerunez. El i-a făcut să urle obsedant şi sumbru la moarte "Ekeeeeeng, Ekeeeeeng". Viaţa pierdută i-a strâns la un loc atât de mulţi, nu campaniile de marketing plătite scump şi transmise în limbaj necunoscut multora, venit parcă de pe o altă planetă.

"Inima fotbalului", aia vopsită frumos în roşu, galben şi albastru şi care speră FRF să ţină în viaţă fenomenul în România e mai bolnavă decât a lui Ekeng. "Inima fotbalului" se vede clar, ca la un examen amănunţit al cordului, strânge doar 2.000 de oameni la un meci important din campionat. Realitatea arată că în naţională cel mai bine cotat jucător este portarul Tătăruşanu la Fiorentina, apoi Andone în liga a doua spaniolă, la Córdoba. "Inima fotbalului" arată că Timişoara, Craiova, Rapid, Arad sau Piteşti nu mai contează în fenomen şi că locurile lor, al echipelor iubite de suporteri, au fost luate de formaţii surogat susţinute de primarii avizi după voturi. Ne demonstrează că ne ducem în Europa cu o echipă din play-out, pentru că alea care au demonstrat pe teren că merită sunt sau au fost în insolvenţă. Realitatea este că echipele din primul eşalon ar dispărea, s-ar volatiliza fără banii aruncaţi pe fereastră de televiziuni pentru transmiterea meciurilor. Tot ceea ce se petrece zi de zi în fotbalul românesc ne demonstrează că pacientul e în stop cardio-respirator, iar medicii de pe salvarea venită la faţa locului ne vorbesc despre marketing, implementare, sustenabilitate. 

Federaţia Română de Fotbal ar trebui să fie conştientă de faptul că tot ce s-a întâmplat marţi seară pe cel mai mare stadion al ţării a fost doar o copie la indigo a ceea ce a însemnat "Revoluţia Colectiv", cu diferenţa că posturile au rămas ocupate de aceiaşi oameni. A fost doar un strigăt lung, sinistru şi dureros al numelui lui Ekeng.

P.S.: E şocant să te surprinzi într-o ipostază de animal, indiferent la dispariţia vieţii, alergând şi vânând, fără pic de compasiune, de milă, ca un doctor de la spitalul de urgenţă care se suie instantaneu şi mecanic pe pieptul pacientului adus în stop cardio-respirator, încercând resuscitarea o oră şi jumătate. Ce? Cine? Unde? Când? De ce? Întrebări obsedante care te transformă, te duc de la stadiul de om spre animal care caută, vânează. Vânează ce? Viaţa? Dar dacă viaţa dispare ce rost mai are să vânezi? Şi redevii om când descoperi din nou viaţa, strigătul semenilor tăi care au rămas oameni şi plâng. E dureros să constaţi şi să recunoşti pierderea, chiar şi pentru două săptămâni, a unor sentimente de care te credeai întotdeauna capabil.