Au trecut 27 de ani

Adolescenții de azi înțeleg cu greu cum era viața acum 27-35 de ani. Mai bună, mai proastă, de ce a fost mai proastă după ce a fost bună (anii 70). Atunci nu aveam Facebook, nici telefon mobil, nici laptop, nici 30 programe TV, unul mai anost ca altul. Nici TVR nu avea nu știm câte datorii și nici nu ni se spunea. Țara avea datorii și nea Nicu s-a hotărât să le plătească, pentru ca EL să nu depindă de alții. De muncit, am muncit noi, de lăudat se lăuda el. Tot el a făcut datoriile, că nouă nu ne-ar fi dat nimeni, nici franci elvețieni, nici euri. Mergeam la servici (după terminarea școlii), pentru care ne înghesuiam în tramvaie, autobuze sau trenuri, stăteam la coadă la pâine, pentru că ouă sau carne nu luam decât cu relații de la șmecherii care aveau timp sau relații și le procurau. Iarna ne culcam cu puloverul pe noi, după cum erau indicațiile, prețioase. Și, totuși, obțineam o locuință, la stat sau proprietate, dacă primeam repartiție "la dracu în praznic". Și mai așteptam cu înfrigurare știrea că directorul fabricii ne permitea să vedem meciul Stelei din sferturile de finală ale Cupei Campionilor Europeni în sala de festivități a fabricii în care lucram, sau că TVR își mărește programul de la 2 ore pe seară (în zilele lucrătoare) pentru a transmite meciul echipei naționale. Dar nu am murit și nici nu am plecat. De altfel, marele exod al României nu a fost nici în 1910, nici în 1944-60 ci după 1990. Cifrele variază de la 2 mln la vreo 4, adică mai mulți decât a pierdut țara aceasta în toate războaiele de la Darius al Persiei până azi. Dar cine trăiește azi din gargară televizată spune că atunci era rău, cine a beneficiat atunci de o vacanță pe litoral din salariu de muncitor calificat spune că se trăia mai bine. Gloanțele sub care au murit compatrioți ai noștri nu contează decât tot în gargara televizată.

Aveam, însă, stadioane, nemodernizate, dar care se umpleau în fiecare weekend. Nu 300 spectatori ci 10.000 sau 40.000 (pe la Craiova). Nu aveam primă divizie de 14 echipe ci de 18, nici liga a II-a cu 20 ci cu 54 și încă 192 echipe în divizia C (acum vreo 75). Iar dacă naționala o zbârcea în primul meci, cu Finlanda, antrenorul (Angelo Niculescu, cel care câștigase grupele din care România a făcut parte în 1969 și 1971) pleca. Și venea alt antrenor, care și el rata două calificări, apoi altul și tot așa. Copiii se duceau la sport, îi aștepta o copilărie pierdută (mare pagubă), dar posibile medalii olimpice. Acum copiii își așteaptă părintele să vină din Italia, Spania sau Anglia, dacă se mai întoarce, iar cu banii câștigați pe la vaci sau construcții plătesc meditatori la română și mate (moda începuse de acum 40 de ani). Atunci, după 5-6 ani de facultate, te alegeai cu un salariu cu 25 % mai mare ca al femeii de servici. Acum îți cauți 3 luni un servici, cu salariul înjuri pe Becali și pe Ponta. Și dacă hârtia nu merită irosită pe ziare, poți înjura pe Facebook și apoi să distribui celor din lista de "prieteni". Trimiți la 1000, citesc 10. Este suficient să citești titlul, timpul nu-ți permite mai mult decât dacă nu ai ce face. Dar ai dreptul să votezi, contra. Contra PSD și contra PNL. Sau mai bine nu te duci la vot, că niciunul nu merită 4000 lei pe lună ca parlamentar. Așa ziceam și acum 30 de ani, că nu cunoșteam deputații, că un singur om este vinovat de toate. Și acum vrem democrație, dar cerem președintelui să facă circ și să ne dea BMW, aifon și ajutor de șomaj ca la rudele lui acasă. Și mai ales ne uităm la circul televizat, politică cu 5 canale de prostit populația, plus alte vreo 5 de sport, "de-al lor". De ce s-a dus pe copcă sportul nostru ? Din invidie și dezinteres. Acum 30 ani mulți credeau că a plăti mai bine un sportiv decât un ciocănar este nedrept, iar după 1990 sportivii au fost dați afară de pe ștatele de salarii. În concluzie, din 192 echipe în divizia C au rămas 80 (1992), din 54 în B au rămas ba 36, ba 48, ba 24, acum 20. Susținerea juniorului se făcea, atunci, de către părinții angajați, deci cu 2 salarii. Eventual tânărul mai primea o ciocolată și câteva palme peste ceafă, care-l motiva să-și pună osul la treabă. Odată începută degringolada joburilor, numărul celor dispuși să-și sacrifice anii copilăriei au fost mai puțini, iar tentațiile mai multe.

Falimentul iminent al majoritâții fabricilor a făcut imposibilă susținerea echipelor și acestea s-au aruncat în brațele câte unui "investitor". Acesta primea diverse comenzi de la stat, sau obiective industriale și țineau echipe cu "nume" (Steaua, Dinamo, Rapid, Craiova, Petrolul). Iar când se apropia DNA sau sentința definitivă și irevocabilă aceste echipe treceau în insolvență, își căutau alt investitor (oare de ce ar fi dat aceast bani ?). Și așa, cu părinți pe la Madrid sau Roma, cerșind câțiva euro, tineretul dornic de performanță a cam dispărut, cluburile așișderea, dar s-au înmulțit exponențial criticii. Rezulatele sunt ca atare, iar criza a măturat chiar și presa care mai păstra un limbaj civilizat. Au rămas siteurile, forumurile și Facebook, unde invidia și critica au fost completate cu înjurăturile. Așa că trebuie multă ambiție pentru a-ți irosi copilăria în speranța unui post de mijlocaș la Osmanlıspor.

Parcă nu se merită. Și atunci de ce să mai facem sport ? Doar ca să premiem un președinte pentru calificarea celui înlocuit de pe banca echipei ? Declinul naționalei de fotbal începe prin martie 2015, când chinul de la Ploiești cu Faroe a fost "apreciat" de spectatori. Și, totuși, jocul rezultatelor ne-a dus în Franța, unde jucătorii nu au fost prea interesați de un transfer în campionatele Elveției sau Albaniei, ci al Franței. Și rezultatele au fost în consecință. Nici campionatul din Muntenegru nu a fost interesant pentru jucători, iar antrenorul oricâte titluri ar fi câștigat acum 10-15 ani nu poate executa un penalty. Iar Stanciu a semnat pe un salariu bun la Brussel, iar oboseala l-a făcut să bată afară. Și mai vedem în octombrei sau noiembrie ce va face naționala. Până atunci, Astra și Steaua își așteaptă prima de calificare în grupe, iar locul din campionatul nostru, nici cei 1000 de spectatori din tribune nu sunt prea interesanți.