FCSB pe locul 2

În luna iunie a anului 1947 s-a înființat A.S. Armata București, un club al celor înrolați în armata țării. Trendul epocii era ca cluburile de fotbal să fie susținute de fabrici, companii de transport, instituții bancare sau de învățământ. Jucătorii erau considerați amatori și erau angajați (legal) la unitățile economice existente. Pentru activitatea sportivă conducerea clubului se ocupa de transport (multe cluburi nu aveau un mijloc de transport în primii ani postbelici), de cazare, hrană, teren de joc și antrenament, prime pentru rezultatele obținute. Cu excepția CFR ului bucureștean (binecunoscut sub numele Rapid), celelalte echipe din capitală nu dețineau un stadion propriu, astfel încât disputau meciurile pe stadioanele restaurate după 1944 (Venus sau ANEF devenit Republicii). Ca reprezentantă a armatei, ASA a solicitat, iar FRFA a acceptat ca echipa să activeze în divizia B, lucru anormal pentru o echipă nou înființată. Deși vedetele vremii (împărțite la IT Arad, CFR Timișoara, Carmen sau CFR București) nu s-au grăbit să vină la ASA București, aceasta este admisă în prima divizie în locul echipei Carmen, care a fost desființată cu 2 zile înaintea începerii noii ediții de campionat. Sigur, s-a găsit și un motiv, atitudinea antimuncitorească a conducătorilor clubului Carmen (Ionel Mociornița și Vizante), atitudinea antisemită a acestora împotriva echipei evreiești Ciocanul, ridiculizată cu 6-0, după care jucătorii echipei Carmen au pasat între ei fără ca adversarii să poată atinge balonul și chiar un jucător s-a așezat pe balon (nu-i mai pomenesc numele, dar a fost jucător internațional, ulterior chiar antrenor de primă divizie). Și, astfel, ASA va debuta la numai 2 luni de la înființare, în divizia A. Cine se putea împotrivi conducătorilor armatei, cine putea lua apărarea unor patroni deloc prietenoși cu cei angajații ?

Primul sezon a fost unul slab pentru echipa nou înființată, la care au venit Mihai Ionescu și Catană, de la desființata fostă divizionară A Prahova, foștii internaționali Gheorghe Popescu și Panait Ion de la desființata Carmen, Fătu de la Juventus, Lăzăreanu portarul ridiculizat în acel 6-0 de care am scris mai sus, Savu și Zeană foști la Venus (devenită o modestă echipă de divizia B) și alți jucători fără pretenții de primă divizie. Cu acest lot încropit, ASA s-a menținut majoritatea timpului pe antepenultimul loc (14), ultimul care dădea dreptul la barajul pentru menținere în prima divizie, o competiție-mamut de 8 echipe, disputată în capitală. Nici în aceasta ASA nu s-a detașat, iar după ultima zi echipa ocupa locul 5, adică primul care îi ducea în B. În acest timp, ministerul de interne, după ce nu a reușit redresarea Unirii Tricolor, pe care o luase în septembrie 1947, echipa terminând pe locul 15, imediat după ASA, s-a orientat spre altă echipă mai robustă, dar fără perspective, Ciocanul, fosta Macabi București, echipa evreilor. Și cum naționalizarea se apropia, jucătorii echipei s-au reorientat formând clubul Dinamo, prin fuziune cu Unirea Tricolor. Astfel, internele și armata aveau câte o echipă în divizia A, sezonul 1948-49, dar jucătorii valoroși încă nu se grăbeau spre noile forțe ale societății. Pas cu pas însă, ASA (devenită CSCA, apoi CCA) și Dinamo (nume apărut prima data în Sportul Popular de la 1 mai 1948) au început să își aducă jucători valoroși, afirmați la celelalte echipe de primă divizie. Este o eroare să credem că jucătorii nu și-au dorit să joace pentru ministerele de forță ale țării, dimpotrivă. Ei au fost angajați pe posture mai bine plătite, în comparație cu ce le putea oferi CFR Timișoara sau București, Flamura Roșie Arad sau Progresul Oradea. Și, începând cu 1951, titlurile au început să curgă spre CCA, mai târziu Dinamo, în funcție de ambițiile conducătorilor care, din când în când, scădeau pretențiile, spre bucuria Aradului (1954, 1969, 1970), Ploieștiului (1958, 1959, 1966). Mulți ani le-a trebuit, însă, celor două echipe să urce spre fazele superioare ale cupelor europene, Steaua în 1972 în sferturile Cupei Cupelor, Dinamo în semifinalele Cupei Campionilor (1984), apoi Steaua cu 4 ani de excepție în CCE și Dinamo o altă semifinală în Cupa Cupelor, 1990.

Dar ordinea nu a durat la infinit și cele două cluburi au fost nevoite să se despartă de ministerele de forță, găsindu-și conducători care au dispus de bune resurse financiare. Dar jucătorilor li s-au oferit alte perspective, așa că au ales cluburi mai bogate din Europa, iar loturile lui Steaua și Dinamo au scăzut în valoare, performanțele europene devenind tot mai mult amintire. Dacă Dinamo a beneficiat de un acționariat mai numeros, Steaua este preluată de George Becali, aparent un om de afaceri care nu a făcut parte din sistemul care a condus țara. Chiar dacă Steaua nu a egalat gloria din anii 1985-89, noul acționar va conduce echipa spre o semifinală a Cupei UEFA (2006) și va ține Steaua într-o permanent actualitate fie prin declarații preluate permanent de presă, fie prin cuvinte mai puțin diplomatice adresate celor care l-au înfruntat. Pe teren, oricum am socoti, Steaua în perioada Becali sau clubul înființat în 1947 deține cele mai multe trofee cucerite. Limitele mereu depășite în exprimare ale lui George Becali îi va aduce acestuia un proces în justiție pentru deținerea numelui de Steaua, respectiv al realizărilor acestui club. Și justiția va decide că actualul club nu mai trebuie să folosească numele de Steaua (pe care l-a purtat circa 15 ani cu Becali la conducere), astfel încât clubul din liga I va lua numele de FCSB sau, și mai ciudat FC FCSB. Unii traduc această siglă ca Fac Ce Spune Becali și cam asta este una din realitățile clubului.

Noul nume nu va distruge clubul, așa cum dușmanii și-ar fi dorit, încheie precedentul campionat pe locul 2, la egalitate de puncte cu Viitorul și cu rezultate superioare per total în întâlnirile directe. Sorții i-au fost favorabili în primul meci preliminar al ligii campionilor, Viktoria Zizkov fiind surclasată pe teren propriu (4-1), iar FCSB va ajunge la 45 minute de grupele Ligii Campionilor, după 0-0 la Lisabona, cu Sporting și 1-1 la pauză, pe Arena Națională din capitală. Repriza a doua, însă, va aduce calificarea fără emoții a lui Sporting (5-1), iar Becali se va bucura de banii aduși de calficarea în grupele Europa League, dar și de zecile de mii de bilete vândute. Dacă în campionat FCSB se mulțumește cu numai 3 etape pe locul 1, în Europa League debutul este mai bun decât ne-am fi așteptat: 3 victorii și un egal (două victorii fiind obținute în deplasare). Ca la noi, însă, ultimele două meciuri din grupă se pare că nu au mai contat.

FCSB a avut următoarele cifre în campionat:

Alexandru Vlad Achim (6 meciuri, 0 goluri), Denis Alibec (12- 0 goluri), Artur Jorge (1-0), Mihai Alexandru Bălaşa (17-0), Daniel Dumitru Benzar (10-2), Romario Sandu Benzar (6-1), Constantin Valentin Budescu (13-5), Florinel Teodor Coman (13-3), Gabriel Nicolae Enache (14-0), Lucian Ionuţ Filip (6-0), Filipe Teixeira (14-1), Harlem-Eddy Gnohéré (20-12), Cătălin Gheorghiță Golofca (8-0), Robert Ionuţ Grecu (2-0), Ionuţ Justinian Larie (14-1), Dennis Man (20-6), Marko Momcilović (14-2), Junior Morais (13-0), Dragoș Ionuț Nedelcu (13-1), Florin Constantin Niţă (21-0), Mihai Doru Pintilii (15-0), Bogdan Planic (9-0), Marian Pleaşcă (4-0), Ovidiu Marian Popescu (15-0), Florin Lucian Tănase (20-9), Daniel Andrei Vlad (1-0), De Amorim William (7-1).

În cele 10 meciuri din cupele europene cifrele au fost următoarele:

Achim (3 meciuri – 0 goluri), Alibec (7-2), Bălaşa (8-1), Romario Benzar (3-0), Budescu (7-4), Coman (6-1), Enache (8-0), Filip (4-0), Filipe Teixeira (7-2), Gnohéré (9-3), Golofca (5-0), Larie (6-0), Man (8-0), Momcilović (6-0), Junior Morais (9-2), Nedelcu (4-0), Niţă (8-0), Pintilii (6-0), Planic (4-0), Popescu (8-0), Tănase (9-1), Vlad (2-0), William (3-0)

Tot pe locul 2 se află FCSB și în topul spectatorilor, cu o medie de 7535 spectatori pe meci, fiind depășită de Craiova cu 8240 spectatori (peste 21.000 în cele 3 meciuri jucate pe noul stadion), dar înainte de CFR (5479 spectatori pe meci).