Suspendarea lui Ozon

Suspendarea lui Titus Ozon

Titus Ozon a fost, pentru 12 ani, golgheterul numărul 1 al primei divizii românești. S-a născut în Oborul bucureștean la 13 mai 1927 și s-a remarcat la Unirea Tricolor în primii ani după război. Cifra de 159 goluri marcate în divizia A ar fi fost mai mare dacă s-ar fi disputat un campionat în 1945-46 (distrugerile războilui erau încă mari și echipele nu s-au încumetat să pornească un campionat, în care să parcurgă drumul de la București sau Ploiești la Oradea. Nici sezonul 1946-47 ”nu se pune” la Titus Ozon, pentru că a jucat, împreună cu echipa sa, în divizia B. Român ”practic”, zon nu s-a înțeles cu Unirea Tricolor la începutul sezonului 1947-48, deși echipei sale i-ar fi fost necesar acest jucător precum aerul, așa că Ozon debutează în divizia A la 19 octombrie 1947, când Unirea Tricolor se afla într-o situație jalnică. Ozon s-a înțeles cu conducătorii echipei, trecută de voie-de nevoie sub tutela MAI (numele echipei devenind Unirea Tricolor MAI) și și-a făcut datoria: 21 goluri marcate în 22 meciuri jucate, plus unul în cupă. În mai 1948 Unirea Tricolor MAI devine Dinamo B, dar Ozon va trece în pauza de vară la Dinamo A. Nu a fost pe placul încrezuților conducători ai ministerului, care-l trimit un an (1951) să joace pentru Dinamo Stalin (așa cum s-a numit orașul Brașov în anii 1950-60). A revenit la Dinamo, unde și-a îmbunat șăfii, marcând 17 goluri în 22 meciuri din 1952. Evadează de la Dinamo și este luat de Progresul. Există și o poveste pe net, că ar fi fost dus și păzit în deltă, dar este greu de crezut că un tânăr ar fi putut să scape de MAI. În 1955 marchează 17 goluri în 24 meciur jucate pentru Progresul, fiind al doilea golgheter al țării. Adversarii au tot mai mare grijă de el și numărul de goluri scade: https://www.romaniansoccer.ro/players/1478/titus-ozon.htm

Și vine luna august, 1958. România reușește să se descotorosească de trupele sovietice uitate în țara noastră, adică vreo 34.000 de mujici. Surprinzător, poate, maximul de soldați sovietici care au ocupat țara noastră nu a fost în 1944 ci în 1946, estimat la 615.000 militari, car eau scăzut, ulterior, pe măsură ce s-au convins că țara noastră nu mai are o atutudine dujmănoasă la adresa URSS. Pupincurismul la adresa sovieticilor a fost un fenomen prin care România și-a îndulcit situația, altfel … ? Și nici moartea lui Stalin (1953), nici criticarea lui de către Nikita Hrușciov nu a diminuat servilismul liderilor noștri față de Moskva. Dar, pas cu pas, sovieticii au fost convinți să plece. Cifre interesante puteți vedea aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocupa%C8%9Bia_sovietic%C4%83_a_Rom%C3%A2niei

Plecarea sovieticilor a fost acompaniată cu alt val de arestări. În fotbal, acestea au fost înlocuite cu excluderea pe viață din activitate. Dacă astăzi cel mai cunoscut nume este cel al lui Ozon, implicat și în niște bișnițăreli minore (cu nasturi), hotărârea FRF de la 20 august 1958, publicată în ziarul Sportu Popular excludea din activitate antrenorii Anghelache și Steinbach, a unui șir de arbitri, dar și a unor jucători ca Androvici, Avasilichioaie, Brînzei, frații Băcuț și Munteanu (gemenii Petrolului), Serfozo și Titi Popescu, foști internaționali A. Cutremurul afectează și Dinamo, căreia îi este interzisă deplasarea în afara țării, în timp ce Jiul, Dinamo Bacău și Rapid II nu erau prea familiarizate cu acest ”fenomen”. În consecință, Dinamo ia măsuri și exclude pe Valeriu Călinoiu pe timp de un an, pe Nicușor și V Anghel pe 6/5 meciuri, iar antrenorul Baratky este și el retrogradat la categoria a II-a. Vă invit să citiți hotărârea în articolul din ziarul Sportul Popular, publicată abia pe 28 august. După 10 luni, majoritatea jucătorilor s-au întors pe gazon. Se spune că Ozon ar fi sărit în genunchi în fața liderului PCR, Gh Gheorgiu Dej. Cine știe ? Poate el, dar de ce au fost reprimiți și ceilalți ? La o scurtă reamintre a evenimentelor grave ale fotbalului nostru se pare că această hotărâre a fost cea mai dură, peste excluderea de arbitri, în 1981, unii din ei ajungând la închisoare, peste desființarea echipei Carmen în 1947. Probabil ambasadorul sovietic în România și-a asigurat șefii de mesajul de putere al PMR (așa se numea atunci PCR) care a trimis alte mii de români în închisori, pentru motive politice. Persecutarea adversarilor PCR a continuat și după eliberarea deținuților politici din 1964, dar a fost mult mai slabă decât închiderea și torturarea ”dușmanilor clasei muncitoare”.

Romeo Ionescu