Fostul mare jucător
Gavril Pele Balint, actualmente consultant la
DigiSport, a acordat un interviu exclusiv pentru RomanianSoccer ȋn care trece ȋn revistă cele mai importante momente ale activitătii de jucător.
- Domnule Balint, sunteţi ȋn prezent consultant la DigiSport. Cum este viaţa de jurnalist sportiv?
- E uşoară şi frumoasă, fac ceea ce ȋmi place. Ȋmi ȋmpart timpul cam jumătate-jumătate ȋntre Bucureşti şi Bistriţa. Am cumpărat o casă veche de 110 ani ȋn afara oraşului, ȋmi place să stau acolo.
- Cum a ȋnceput Gabi Balint fotbalul?
- Am moştenit interesul de la tatăl meu. El a fost jucător ȋn divizia a IV-a. Mă jucam ȋn casă cu o minge de cârpă, chiar dormeam cu ea. O loveam de perete, chiar mai provocam stricăciuni… Dar tata a văzut că ȋmi place fotbalul şi trecea peste asta.
- Care este explicaţia prenumelui Pele?
- Tatăl meu mi-a dat al doilea prenume Pele, pentru că acesta era cel mai mare jucător al acelor timpuri. L-am văzut pentru prima dată pe Pele la televizor la Campionatul Mondial din 1970, mi-l amintesc după finala câştigată de Brazilia ȋmpotriva Italiei, purtat pe braţe şi cu un sombrero pe cap. Noi am avut al doilea televizor la Sângeorz Băi, era mai rar pe vremea aceea.
- Era mare pasiunea pentru fotbal?
- Da, căutam ȋn puţinele reviste de atunci poze cu jucători şi le lipeam pe pereţi, stârnind reacţia părinţilor. Dar ei au văzut că pot face performanţă şi m-au incurajat. Trebuia ȋnsă mai ȋntâi să ȋmi fac temele, să am note bune, şi apoi mergeam la fotbal.
- Ce meciuri puteaţi urmări ȋn acea perioadă?
- Erau mai puţine meciuri la televiziune, dar tatăl meu se deplasa cu televizorul pentru a prinde semnalul televiziunii maghiare şi puteam urmări mai multe lucruri.
- Aţi debutat ȋn echipa naţională la 19 ani...
- Da, a fost un meci ȋmpotriva Bulgariei, câştigat de noi la Ruse cu 2-1. Am intrat ȋn ultimele minute. Am o amintire specială de atunci. Mircea Lucescu a fost cel care m-a adus prima dată la echipa reprezentativă şi, după meci, mi-a dăruit o cutie de lemn cu o inscripţie care să marcheze momentul.
- Cum aţi ajuns la Steaua?
- Tot tatăl meu a fost cel care a insistat să merg la Steaua. Ȋn acea perioadă se interesau de mine şi Dinamo, şi Sportul Studenţesc, şi Craiova. Eram la Liceul Electroaparataj, şi au venit după mine un ofiţer şi nişte soldaţi, şi am devenit jucătorul Stelei!
- Care era situaţia de la echipă atunci?
- Era o situaţie mai delicată, ultimul titlu fusese cucerit ȋn 1978 şi apoi se schimbaseră generaţiile. Plecaseră jucători importanţi, precum Iordache, Sameş, Iordănescu, şi clubul se afla ȋn căutări. Trecuseră peste 100 de jucători pe la echipă şi rezultatele nu apăruseră.
- Cum a fost să lucraţi cu Florin Halagian ȋn acea perioadă?
- Destul de dificil, era un antrenor care avea obiceiurile şi pretenţiile lui, era sever şi intra ȋn conflict cu jucătorii. Apoi, stilul să nu se potrivea cu al Stelei, juca cu mingi lungi.
- A rămas la Steaua doar 7 etape...
- Ȋncepusem acel campionat cu un 0-0 acasă cu FC Argeş, meci ȋn care Radu II, jucătorul adus de Halagian chiar de la Piteşti, a ratat şi un penalty. După joc a fost aşteptat de suporterii nemulţumiţi. Trebuie ȋnsă să i se recunoască un merit ȋn formarea acelei echipe, el i-a adus pe amintitul Radu II, pe Bumbescu, pe Piţurcă, pe regretatul Bărbulescu.
- A venit Emerich Jenei...
- S-a dovedit a fi mutarea câştigătoare. Am cucerit titlul şi cupa ȋn acel sezon, apoi Cupa Campionilor Europeni ȋn sezonul următor.
- Ce vă aduceţi aminte de la finala de la Sevilla?
- Ajunseserăm la penalty-uri şi era tensiune mare. Nimeni nu voia să execute. Atunci a venit Lăcătuş şi mi-a zis să batem noi. Şi i-a spus antrenorului: "Nea Imi, trag eu şi cu Balint şi te facem cel mai mare antrenor din Europa".
- Primele două lovituri au fost ratate...
- Da, şi tensiunea creştea, pentru că rataseră specialiştii, Majearu şi Bőlőni. Unul trăsese ȋn stânga, celălalt ȋn dreapta. Dar vedeam şi că Duckadam apărase deja două penalty-uri, şi asta ne mai dădea curaj. Iar Lăcătuş a zis: "Nici nu mă mai gândesc unde trag, şutez cât pot". Şi a marcat, trimiţând balonul sub transversală.
- Cum a fost execuţia penalty-ului?
- Lumea zice acum că am tras elegant, cu fentă, dar nici nu ştiu ce făceam. Important e că am ȋnscris.
- Ce primă aţi primit pentru Cupa Campionilor Europeni?
- Am primit câte un automobil ARO. Nu era chiar nou, avea vreo 3000 de kilometri.
- Cum era viaţa de fotbalist la clubul sportiv al armatei?
- Noi ȋn scripte eram amatori, eram trecut drept cadru militar, pornisem de la sergent major şi urcasem spre locotenent. Dar eram plătit pe funcţie de colonel, era vorba aceea care spunea că "funcţia bate gradul". Pornisem de la un salariu de vreo 2500 de lei, apoi sărisem de 3000.
- Ce prime aveaţi la meciuri?
- Pentru o victorie acasă primeam 2000 de lei, pentru una ȋn deplasare 4000 de lei. Pentru meciurile europene sau cele cu Dinamo primeam şi mai mult. Am avut atunci o serie de peste 100 de meciuri fără ȋnfrângere, deci puteam câştiga ȋntr-o lună 12000-15000 de lei.
- Valentin era un om elegant şi şcolit. Ţinea foarte mult la Steaua, ne susţinea, şi el a fost cel care a crezut enorm ȋn victoria de la Sevilla.
- Despre episodul finalei de Cupă din 1988 ce ne puteţi spune?
- Ȋntr-adevăr, el şi Ilie Ceauşescu ne-au făcut atunci semn să ieşim de pe teren. Apoi a venit la cabine, ne-a ȋntrebat dacă vrem să mai jucăm, dar noi eram deja la duşuri. Cupa ne-a fost ulterior atribuită printr-un comunicat, ȋnsă după Revoluţie finala a fost anulată şi cred că a fost mai bine aşa.
- Aţi fost eroul partidei decisive din 1989 cu Danemarca, câştigată cu 3-1...
- Eu nu jucasem deloc ȋn acele preliminarii, a fost singurul meu meci. Jenei m-a convocat la echipa naţională după accidentarea lui Rodion Cămătaru şi am fost plasat ȋn atac – eu de obicei eram mijlocaş ofensiv. Am marcat de două ori şi Naţionala s-a calificat pentru turneul final al Campionatului Mondial Italia 1990!
- Aţi avut probleme cu Securitatea ȋnainte de 1990?
- Eram ȋn general urmăriţi. Eu avusesem o prietenă din Grecia, era româncă dar plecase acolo. Mi s-a cerut să renunţ la ea, eram ȋn primii ani la Steaua şi ȋn caz contrar ar fi trebuit să plec de la echipă.
- Eraţi supravegheaţi ȋn deplasări?
- Ȋntotdeauna era cineva care ne ȋnsoţea, de obicei era prezentat ca suporter sau jurnalist. Aveam atunci diurnă de câte 2 dolari şi jumătate, dar ştiam să facem rost de bani mai mulţi din ţară, cumpăram de aici şi ȋi ascundeam ȋntr-o punguţă. Tăiam săpunul ȋn două, ȋl scobeam şi apoi ȋl lipeam la loc. Eu eram pasionat de muzică şi ȋmi cumpăram din deplasări discuri de vinil.
- Apropo, ce muzică vă place?
- Sunt pasionat de muzică ȋn general, mai ales cea electronică, am scos şi o casetă pe când eram ȋn Spania. Trebuie să ȋl amintesc din nou pe tatăl meu, el făcea parte dintr-o orchestră ȋn oraş şi cânta la saxofon. Ȋmi place să şi mixez muzică acum, am un studio al meu. Din anii '70 ȋmi place muzica rock, Led Zeppelin, Pink Floyd, Eagles, AC/DC. Din anii '80 ȋmi place muzica pop şi disco, ABBA, Boney M, Michael Jackson, Madonna.
- Aparatura audio-video era o raritate ȋn anii '80...
- Aşa e, şi pot să spun că i-am uimit pe colegii mei din Spania când le-am povestit că am vândut atunci un aparat video, care costa cam 50.000 lei, pentru a-i lua tatălui meu o maşină.
- Şi vă mai place să mergeţi cu motocicleta, nu?
- Da, mai ales ȋmpreună cu prietenul meu Bogdan Stelea!
- Care este relaţia cu clubul Steaua de azi?
- Eu mă simt ataşat de Clubul Sportiv al Armatei, pentru că acolo am jucat. Apoi, actualul patron al FCSB ne-a ignorat şi chiar ne-a jignit pe noi, foştii jucători, şi cred că aşa ceva nu se face.
Cătălin TUDOSE
.jpg "Liga 1 - Etapa 8 - play-out: FCSB - Unirea Slobozia 0-0")
Bismarck
Bora Milutinović
Darko Pančev
Emre Belözoğlu
Gabriel Milito
Gökhan Zan
Javad Nekounam
Jean-Jacques Tizié
Marcel Desailly
Marco Osório
Mehmet Topuz
Rabie Yassin
Rafinha
REAL SOCIEDAD
Tomáš Skuhravý
Decizia ONJN nr.191/17.04.2026, Licenta: L2260797Y001731