Un caz de corupție

Un caz de corupție

Vă mai aduceți aminte de scena din filmul Mihai Viteazul în care Mihai își cumpără domnia Țării Românești prin coruperea otomanilor, iar Sinan îi spune: Mihai, eu iau acum de la tine, dar ce voi face dacă va trebui să vin cu armată împotriva ta ? Corupția are, astfel, rădăcini puternice în istorie și românii nu au fost nici primii nici ultimii care și-au rezolvat problemele în acest fel.

Fotbalul nostru nu a fost niciodată scutit de acest flagel și au trecut doar câteva zile de când Cornel Dinu ne spunea cum se câștiga bunăvoința arbitrilor internaționali. Se știe foarte bine că dacă Dinamo, dar și Steaua câștigau atunci când vroiau (și poate ar trebui să fim satisfăcuți că au mai lăsat și pe alții să cucerească titlul, dar nici aceștia nu au fost super corecți). Probele există acum doar în memoria celor implicați, corupția nu trebuie trâmbițată, iar înainte de 1990 presa nu dezvăluia actele de corupție decât dacă forurile conducătoare luau măsuri. Aceste cazuri au fost puține (1941, 1954 și 1974 în divizia A, 1963 în divizia B), dar de multe ori altele erau cuoscute de mulți microbiști, chiar dacă miliția nu efectua nici măcar cercetări. Au fost și condamnări la închisoare (cazul Brașov, 1981-82), iar persoanele care participau la evenimente nu erau cunoscute de opinia publică. După 1990 goana după senzațional a umplut presa românească, dar foarte rar a ajuns în justiție (cazul Valiza, sau câțiva arbitri condamnați). Altfel, românul trebuie să se descurce, atât în sport cât și în viață.

Un caz de mult timp uitat s-a întâmplat în fotbalul nostru în 1954. La finalul turului, care atunci s-a petrecut în iunie, pe ultimul loc al categoriei A (așa s-a numit divizia A între 1954 și 1967, altă obsesie comunistă) se afla Metalul Hunedoara. Echipa jucase toate meciurile de acasă, din tur, pe stadionul din Simeria (nu știm dacă același care se vede astăzi de pe drumul național) și era pentru prima dată nou-promovată. Ghiciți care a fost prima victorie a hunedorenilor (în categoria A) ? La 11 aprilie 1954 C.C.A. (campioană în 1951, 1952, 1953, 4 cupe ale României în palmares) pierdea la Simeria cu 2-1 în fața hunedorenilor, care nu câștigaseră nici un meci în 4 etape, dar veneau după un 1-6 pe stadionul Dinamo. Se mai întâmplă, nu-i așa ? Etapele curgeau și nou promovata acuza lipsa de exeperiență (și nu este doar un clișeu, starturi dificile de campionat au avut multe din echipele nou-promovate, de-a lungul anilor). În ultima etapă a turului, ghinion (la 13 iunie): hunedorenii pierdeau la Ploiești, cu Flacăra: 0-8. Ploieștenii erau și ei nou-promovați, antrenorul Ilie Oană se apropia de (numai) 2 ani pe banca tehnică. Metalul Hunedoara a terminat turul pe locul 14 și, firesc, antrenorul Rudolf Kotormany (fost internațional român și campion cu Ripensia) este schimbat de Ștefan Wetzer (fost jucător rapidist).

Returul este început de hunedoreni cu o înfrângere la Timișoara și o victorie cu 3-0 în fața echipei din Câmpia Turzii, și ea nou-promovată și în luptă pentru evitarea retrogradării. Urmează o pauză de 7 săptămâni și, apoi, o victorie la Brașov (îmbâcsit pe atunci cu numele de orașul Stalin). Deci 1-0 cu Dinamo Brașov, după care a urmat 2-5 acasă cu Dinamo București și (numai) 0-1 cu CCA), plus încă un 1-1 acasă cu Știința Cluj. Locul 14 era ținut strâns de hunedoreni, dar de acum începe minunea. 5-0 la Petroșani cu Minerul (ambele echipe se aflau în aceeași regiune), 2-1 cu Locomotivele din Târgu Mureș și București, 1-0 la Oradea cu cea mai slabă echipă pe care a avut-o Progresul local și 2-0 cu Locomotiva Timișoara. Echipa a urcat pe locul 10 (după 5 victorii consecutive). A urmat un 1-2 la Arad cu campionii din acel an și, în ultima etapă, 3-1 acasă cu Flacăra Ploiești. Metalul a terminat pe locul 11, iar Locomotiva București (adică rapidulețul) a ocupat locul 12 și a luat calea categoriei B.

Or fi fost probe, n-or fi fost, oficialii s-au supărat rău că hunedorenii au întrecut Flacăra din Ploiești (clasată pe locul 7, adică fără emoții și fără pretenții). Dacă Metalul ar fi pierdut, Locomotiva din capitală ar fi evitat retrogradarea (dar cine i-a pus să piardă la Hunedoara ?). Comunicatul Comisiei Centrale de Fotbal (acesta era numele FRF în acei ani) spune: ”deosebit de grave sunt însă abaterile, dovedite în seama conducerii și jucătorilor colectivuli Metalul Hunedoara, care au căutat să se mențină în categoria A prin mijloace necinstite, străine de morala sportivă, potrivnice spiritului ce trebuie să călăuzească sportul de tip nou”. Comunicatul continuă cu preocupările comisiei (tot timpul erau preocupați de îmbnătățirea calității fotbalului nostru, rezultatele obținute ”o dovedesc” – ratarea calificărilor în 1957, 1960, 1962, 1965, 1967, 1973, etc). Apoi, pentru ”Îmbunătățirea calității fotbalului în anul 1955”… se hotărăște retrogradarea echipei colectivului Metalul Hunedoara, sancționarea conducătorilor (necunoscuți pentru microbiștii din țară) și sancționarea unor jucători: Gh. Bodo (Progresul Oradea), C. Marinescu, C. Zapis (Metalul Hunedoara) excluși din viața sportivă, N. Voinescu (fratele celebrului Ion Voinescu) suspendat pe 3 ani, C. Niculescu, D. Mioc (suspendați pe 2 ani), M. Tudose (Oradea) tot 2 ani, L. Vlad (Oradea), Ion Neacșu (Flacăra Ploiești) suspendași pe 1 an, L. Mihuț (Hunedoara), Andrei Tiriac, Ștefan Cuc și Elemer Sulyoc (Oradea) suspendați 6 luni. Antrenorul Ștefan Wetzer a fost retrogradat la categoria a II-a. În timpul comunismului, antrenorii erau clasificați pe categorii, în funcție de performanțe și în funcție de categorie primeau salariu de la colectivul sportiv.

După pedepsele aplicate se poate deduce că orădenii cedaseră meciul anormal (eventuala mită nu este menționată), de la ploieșteni numai Ion Neacșu a fost suspendat, deși toată echipa pierduse (cu 3-1), iar mijlocașul ploieștean nu și-a dat autogol, deci influența lui a fost, oricum, neglijabilă. Orădenii scăpaseră de retrogradare în 1953 mulțumită unui baraj, iar în 1954 s-au întrecut cu hunedorenii în ocuparea ultimului loc, bihorenii dominându-și net adversarii în încercarea de a ocupa locul 14. Pedepsele celor suspendați pe viață sau pe o perioadă lungă s-au redus la numai un an (1955). Decizia este ciudată pentru că nu incriminează meciul cu jucătorii din Petroșani, care au cedat acasă cu 5-0, dar incriminează o echipă care a ocupat ultimul loc că a cedat acasă, la limită (1-0), suspendă jucători din echipa care s-a salvat de la retrogradare (or fi dat ei mita ?, greu de crezut!), suspendă un singur jucător de la ploieșteni, care nu avea rol decisiv în apărare, a păstrat rezultatele de pe teren, nu dă dreptate echipei care a ocupat locul 12 (și a retrogradat, respectiv echipa din Giulești), dar retrogradează și echipa care s-a clasat pe 12, care nu a primit vreo penalizare. În final, jucătorii cu pedepse foarte aspre revin pe teren după un an, hunedorenii ”fac un pas în spate” și au ocupat locul 6 anul următor, dar revin în lupta pentru promovare în 1956, în care Zapis și Voinescu, suspendații din 1954, au marcat 24 de goluri. La fel de anormal este că locul pierdut de hunedoreni nu este ocupat de nimeni, iar categoria A a continuat cu 2 ediții cu numai 13 echipe (1955 și 1956), după care au urmat alte 3 ediții cu 12 echipe.