Editorial: Sablonul fericirii

Mă întreb câţi fotbalişti din Liga 1 urmăresc meciurile din Champions League şi, din cei care urmăresc, câţi sunt care învăţa ceva din acesta. Pentru că este de învăţat... Nu vorbesc aici neapărat de chestiuni tactice, tehnice sau fizice, la aceste capitole antrenorii sunt cei care ar trebui să aprofundeze. Mă refer în primul rând la mentalitate. Şi duelul de aseară dintre doi titani ai fotbalului european, Bayern München şi Manchester United, a fost parcă o mostră de fotbal adevărat, jucat cu determinarea şi mentalitatea necesară unor campioni. Iar faptul că bavarezii au jucat până în ultimele secunde respectând cu stricteţe partitură tactică gândită de van Gaal, în condiţiile în care rezultatul nu le era favorabil, îmi demonstrează încă o data, dacă mai era necesar, că jucătorii lui Bayern merită această victorie, care îi pune în postură de favoriţi pentru semifinalele competiţiei supreme a cluburilor europene.

Să nu mă înţelegeţi gresita, nu vreau să fac o comparaţie între echipele menţionate mai sus şi echipele româneşti. Nu aş avea cum, aş fi penibil. Iar fotbaliştii pe care i-am urmărit aseară de la orele 21:45 nu pot fi comparaţi cu cei care evoluează weekend de weekend pe plaiuri mioritice şi asta nu pentru că nu ar avea valoarea, nu au mentalitatea necesară. Mi-a rămas întipărită în memorie fază golului marcat de Olić în minutul 92. Totul a pornit de la Mario Gomez, Super-Mario, vârful de zeci de milioane al lui Bayern München, care a intrat pe teren în minutul 73 hotărât să schimbe tabela. Ei bine, mă gândesc oare câţi dintre atacanţii care joacă la Steaua, Rapid, Dinamo, CFR Cluj, Urziceni sau oricare altă echipă din România, ar fi capabil, din punct de vedere mental,să facă ce a făcut Gomez în minutele de prelungire al unui sfert de finală de CL? Să alerge cu trei adversari în spate de la centrul terenului, până aproape de careu, să încerce să scoată CEVA, o lovitură liberă, un penalty, orice care ar putea schimbă soarta meciului.? Ei bine, acel CEVA a venit, pentru că fundaşii lui Manchester, unii dintre cei mai buni din Anglia şi totodată din Europa, jucători de bază la naţionalele lor, au încercat din răsputeri să îl blocheze pe Gomez din cursa lui imposibilă către poartă. Au reuşita. Însă l-au ignorat pe Ivica Olić, apărut de nicăieri şi îngenunchindu-i pe "diavoli" când poate nimeni nu se mai aştepta. Nimeni? Nu. Fotbaliştii lui Bayern au crezut în ei până în ultima secundă şi au reuşit să întoarcă rezultatul în faţă uneia dintre cele mai pragmatice echipe. A rămas după acel gol doar bucuria lui Olić alergând la bustul gol către suporteri, în timp ce jucătorii lui Manchester se prăbuşeau ingenuncheaţia. Acelaşi Olić, încercând să îşi ia din nou tricoul de joc pe el, s-a dus cu zâmbetul pe buze către arbitrul ce îi arata cartonaşul galbena. Nu mai conta nimic.

Gomez şi Olić au creat aseară un şablon. Al fericirii. Un şablon pe care fiecare antrenor ar trebui să îl pună pe tablă înaintea oricărei schiţe tactică. Mentalitatea lui Gomez, introdus, vorba fotbalistului român, ca boxerii în ultimele minute, dar care a luptat până în ultimele secunde şi ambiţia, determinarea lui Olić, care a reuşit să păcălească întreagă defensivă adversă, marcând cu sânge rece, toate acestea ar trebui să reprezinte obiecte de studiu pentru toţi fotbaliştii care vor să devină mai buni. Orice antrenor din lumea asta ar vrea să aibă elevi cu asemenea calităţi mentale. Unii sunt fericiţi, au şansa să lucreze zi de zi cu asemenea fotbalişti. Însă şi aceia, sunt cei mai buni. Pentru că lucrează cu cei mai buni.

PS: Vă spun sincer, abia aştept ora 21:45. Urmează, sunt convins, o altă lecţie de fotbal. Şi aş vrea să cred că sunt foarte mulţi cei care învăţa din ea.

György László Balint