CM 2010: Hentul binecuvantat

Una dintre surprizele plăcute ale Mondialului în desfăşuare este Uruguayul, o ţară care trezea respectul microbiştilor mai degrabă cu trecutul ei fotbalistic (şi încă unul chiar foarte îndepărat), decât cu prezentul. Iat-o acum devenind regina neîncoronată a continentului sud-american, tocmai într-un moment când cele două mari favorite regionale, Brazilia şi Argentina, anunţau cu surle şi trâmbiţe că îşi vor disputa marele trofeu, pe 11 iulie.

"Celeştii" au fost singurii care au rezistat aerului tare al "sferturilor", căci cele două amintite alături de Paraguay  au căzut precum popicele. "N-au jucat cu o echipă europeană valoroasă" poate că s-ar grăbi unii să mă contrazică. Le-aş răspunde cu o întrebare: Ghana  chiar pare o echipă la îndemână?

Toate jocurile "sferturilor" au oferit parcă scenarii de filme horror, aproape unice în istoria turneelor finale ale Campionatelor Mondiale. După ce Olanda a fost nulă în prima parte lăsând impresia că va pierde la scor, a întors soarta partidei în cealaltă jumătate, doborând cea mai schematică "seleção" din istorie alături de tonele de speranţe venite dinspre cea mai mare ţară din CONMEBOL. La scor avea să piardă în cele din urmă Argentina în faţa Germaniei, umilitor, defăimător şi mai pot fi adăugate multe alte cuvinte în acest sens. A înscris până şi virginul în goluri, Arne Friedrich, iar Schweinsteiger şi-a permis să dribleze vsud-american" toată apărarea de chirpici construită de Maradona. La Spania – Paraguay a fost acel moment al penalty-urilor consecutiv ratate de ambele combatante, unic aproape în istoria fotbalului. Dar meciul care mi s-a părut a fi avut cea mai mare încărcătură de dramatism a fost Uruguay – Ghana. O partidă a cărei desfăşurare i-a făcut chiar şi pe mulţi nemicrobişti să o privească impresionaţi, pentru că a fost mai mult decât un banal "sfert", devenind o lecţie de viaţă. Momentul-cheie a fost cel din ultimul minut al celor 120 care s-au dovedit insuficiente pentru ca una dintre opozante să se desprindă. Atunci când mingea s-a lovit preţ de câteva secunde ca la "Flipper" de picioarele ghanezilor şi corpurile jucătorilor uruguayeni aflaţi pe linia porţii, până când arbitrul a observat că Suárez a atins-o cu mâna, dictând logic penalty. Da, tocmai Suárez, care în mod normal, trebuia să se afle în celălalt careu, ceea ce spune totul despre dăruirea din această confruntare a urmaşilor primilor campioni mondiali. Nu vreau să fac pe viteazul acum, după consumarea evenimentelor, şi să spun că am intuit deznodământul, însă ceva îmi spunea la momentul respectiv că sacrificiul lui Suárez nu a fost zadarnic. Şi mi-a amintit de un fapt similar petrecut la ediţia CM din Argentina, 1978. Într-un meci din faza superioară a turneului, în care gazdele întâlneau Polonia, la scorul de 0-0 europenii au avut o fază de atac bine lucrată în urma căreia mingea se îndrepta iminent spre poarta goală a argentinienilor. Atunci, ca din pământ, a plonjat lateral ca un mare portar, Mario Kempes, da tocmai el marele atacant, care a izbutit astfel să respingă mingea cu mâna, de pe linia porţii, împiedicând golul. Evident, arbitrul a acordat penalty, însă pe-atunci regulamentul nu impunea şi cartonaşul roşu pentru cel ce împiedica astfel înscrierea unui gol. Deyna avea să rateze acel penalty, cum a făcut-o acum Gyan, henţul lui Kempes devenind ca şi cel al lui Suárez unul binecuvântat. Spre deosebire de acum, Kempes avea apoi să mai marcheze şi cele două goluri prin care Argentina a îngenuncheat în cele din urmă Polonia.

Răzvan Toma