Un meci memorabil. Astăzi Petrolul Ploieşti - Progresul București, 1958

Anul 1951 marchează începutul stăpânirii armatei și internelor în fotbalul românesc. Condițiile superioare de salarizare din cele două ministere de forță și dezvoltarea sportulurilor promovată de statul comunist a determinat cele două ministere să înființeze o puzderie de echipe în orașele țării. După un an modest al AS Armata din București, care și-a folosit influența pentru a obliga FC Ploiești să rejoace ultimul meci de baraj (câștigat) cu Politehnica Timișoara, pe motivul că arbitrul nu a observat un gol marcat de timișoreni, anul 1948 aduce pe harta țării înființarea echipelor ASA Timișoara, ASA Cluj, ASA Iași și încă o ASA București, schimbând numele prim divizionarei în Clubul Sportiv Central al Armatei (CSCA). Tot atunci apare și ASA Craiova, în timp ce cele 4 filiale sunt incluse în divizia C, deși nu jucaseră niciun loc.

Dinamo pierde startul, dar își înființează și ea echipe satelit în Brașov (numit, în perioada 1950-60, orașul Stalin), Bacău, Bârlad, ulterior Galați, Pitești, Turnu Măgurele. Bucureștiul nu se mulțumește doar cu un loc în prima divizie și mai apare Dinamo Obor, după ce Dinamo B, fosta Unirea Tricolor, s-a mutat la Brașov în anul 1950. Odată cu naționalizarea din iunie 1948, orice echipă cu susținere privată este nevoită să se sindicalizeze, neputând plăti altfel cheltuielile inerente (transport, salarii, prime de joc). Banii acelor ani nu au fost mulți, un muncitor debutant abia lua circa 300 lei pe lună, și deși orașele aranjau scoaterea din producție a jucătorilor din primele două divizii, chiar și regiune, nu puteau concura cu avantajele oferite de interne sau armată. Așa că jucătorii de valoare ai acelor ani au luat, repede, drumul CCA (numele echipei militare, începând cu anul 1950) sau Dinamo. Să nu ne închipuim că acești jucători nu au fost fericiți semnând pentru una din cele două echipe, care beneficia de meciuri internaționale, o bună promovare a jucătorilor pentru echipa națională, dar și venituri mai bune în acei ani. Au fost și jucători care au jucat puțin sau chiar au refuzat una din cele două echipe (Petschovski, Ozon, Dridea, în acei ani).

În 1950 CCA ajunge prima dată pe locul 1, dar îl va ceda duelului între arădenii de la Flamura Roșie și giuleștenii de la Locomotiva. Deși coechipierii lui Valentin Stănescu, Andrei Rădulescu, Ștefan Filotti au întrecut pe arădeni în ultimul meci, titlul s-a dus la Arad grație golaverajului mai bun.

În 1951 arădenii (campioni în 1947, 1948, 1950) și orădenii au avut un start slab și CCA București va ocupa locul 1 din etapa a doua și până la final. Dinamo s-a consolat numai cu o victorie de 6-2 în fața militarilor, care, totuși, au avut o apărare mai bună (in celelalte meciuri).

Anii au trecut și titlurile mergeau în capitală, fie la CCA, fie la Dinamo (1955). Unul singur s-a dus la Arad (1954), care spulberă CCA în meci direct (3-0). În 1956 România se hotărăște să revină la sistemul tradițional în care returul se dispută primăvara, așa că giuleștenii s-au grăbit să cucerească trofeul pus în joc în primăvara lui 1957.

Între timp, Ploieștiul reușește să-și adune o trupă de valoare, care ”stă în plasa” lui Dinamo în 1955, dar era tot mai iubită în Ploiești. Așadar, după un asalt interesant, Flacăra Energia Ploiești ajunge pe primul loc în luna noiembrie a anului 1957, după o victorie inedită la București, contra Progresului (5-4). Ion Zaharia marcase 4 goluri, iar G Marin încă unul. Returul începe cu o victorie la limită în fața militarilor (1-0, gol Bădulescu), dar găzarii pierd multe puncte acasă (Jiul, Steagul Roșu și Rapid plecând de la Ploiești cu câte 2 puncte). Numai că și adversarii Petrolului (noul nume al echipei, primit în decembrie 1957) s-au încurcat între ei, așa că ultima etapă a programat meciul dintre Petrolul și Progresul, CCA neavând probleme cu echipa din Tg Mureș, deja retrogradată), iar Știința din Timișoara și-a amânat meciul din ultiam etapă și se afla la 4 puncte de CCA, dar cu 3 meciuri amânate. Cifric, Petrolul (2 meciuri de jucat) și CCA aveau 25 puncte (un meci), Știința Timișoara 23 p (3 meciuri restanță), Progresul 24p (2 meciuri de jucat).

Și a fost ziua de 15 iunie 1958, stadionul Petrolul. La ora 17:47 prahoveanul Viorel Mateianu (născut aproape de Ploiești), deschidea scorul pentru Progresul (min.2). În min.13 a egalat Ion Zaharia, golgheterul ploieștenilor în acel campionat și speranțele erau ”iuz peste tot”, pentru că și CCA avea numai 0-0 la pauză. Minutul 54 Nicolae Tătaru marchează pentru CCA, și aceasta trece pe primul loc. Cu restanța cu timișorenii și cu 1-1 la Ploiești, Progresul avea mari șanse la titlu, dar minutul 83 aduce golul mult așteptat de ploieșteni. Autor a fost tânărul Mircea Dridea, cel care va deveni golgheterul tuturor timpurilor pentru Petrolul. Atunci, însă, Mircea Dridea s-a mulțumit să marcheze doar golul decisiv. Petrolul făcea 27 puncte și întrecea CCA la golaveraj (36:21, adică 1,6 față de 42:27 = 1,55). Progresul rămânea cu 24 puncte, deci nu mai putea lua titlul. Șanse aveau, însă, timișorenii, cu 23 puncte și 3 restanțe (victoria aducea 2 puncte, iar golaverajul prin împărțire, de fapt acesta fiind adevăratul înțeles al cuvintelor goal + average). Urmează Știința – Petrolul la Timișoara și Ciosescu menține visurile timișorenilor, un titlu după 20 de ani de așteptare. Dar marea surpriză abia urmează. La 4 zile de la acest meci, Progresul care nu mai putea urca pe primul loc spulberă Știința (7-0). Golaverajul Științei, oricum insuficient înaintea meciului de la București, 48:31, adică 1,548, este distrus cu acest 7-0, așa că victoria adusă de Lereter în meciul cu Steagul Roșu este insuficientă pentru un titlu, iar ploieștenii care au pierdut la Oradea cu ultima clasată, au întrecut Progresul cu 2-1 în min.83 și au pierdut cu 1-0 în min.90 la Timișoara, au devenit campioni. Știința după 1-0 cu Petrolul (22 iunie), 0-7 la Progresul (26.06), câștigă semifinala cupei cu Steagul Roșu (3-2, 29.06) și ultimul meci din campionat, 1-0 cu Steagul Roșu (3 iulie), va juca finala cupei cu Progresul (6 iulie), la București. Pariați ? Cădariu a marcat pentru studenți (min.37) și cupa a mers la Timișoara, titlul la Ploiești, locul 4 și finala ratată de Progresul.

Dacă Mircea Dridea nu ar fi marcat în min.83 al meciului cu Progresul, bancarii ar fi câștigat titlul. Dacă Știința ar fi făcut un egal în campionat, la bancari, ei ar fi fost campioni. CCA, campioană în 1956, s-a mulțumit doar cu urmărirea jocului rezultatelor și locul 2. A câștigat în ultima etapă cu 3-0 meciul cu CS Târgu Mureș, echipă deja retrogradată, dar i-ar fi trebuit 5-0 pentru titlu pentru al 5-lea titlu (pe care-l va câștiga în 1960). A fost cel mai neverosimil final de campionat național, 4 echipe având șanse matematice înaintea etapei din 15 iunie.