Pe când o altă gheată de aur în România ?

Era în primăvara anului 1975. Echipa națională îl avea pe Valentin Stănescu antrenor, dar speranța calificării în sferturile de finală ale campionatului European (atunci nu se calificau 24 de echipe în turneul final, ci doar 4) erau reale (un egal la Kobenhavn, unul la Madrid și un 6-1 la București, cu Danemarca, ne situau pe locul 2 al calificărilor, după spanioli). Matematic aveam șanse, pe teren s-a reușit, până la urmă, locul 2. Danemarca a luat un singur punct din 6 (cel din 1974, cu românii). Spaniolii au luat 9 puncte, noi 7. Cupele europene erau doar o luptă pentru calificarea în turul II, după ce în 1972 și 1973 Steaua, UTA și Rapid s-au calificat în sferturi. După ce ratase (încă) un titlu de campion (1974), Dinamo pornise ca din pușcă în noua ediție și se aștepta finalul. Pipernicitul ziar Sportul, cu o apariție de 5 ori pe săptămână ne mai anunța câte un turneu câștigat de Ilie Năstase, plus rezultatele de la volei, baschet, handbal, hochei, polo, rugby sau din B-ul și C-ul fotbalistic. Aproape nimic interesant (excepție, revenirea en fanfare a Rapidului, în prima divizie). Și cum eram noi cam plictisiți, Dudu Georgescu a încept să marcheze regulat, 2 puncte cu UTA, 2 cu FC Argeș, 2 cu Sportul Studențesc, 3 cu Chimia, 1 cu Galații, 2 cu Constanța și 4 cu Olimpia Satu Mare (în 8 etape – la Petroșani nu s-a putut). A ajuns, astfel, la o zestre de 31 goluri și ajunge pe locul 1 în clasamentul Ghetei de Aur din săptămânanul France Football. Până atunci nu știam nimic de această competiție, iar ziariștii de la Sportul menționau numele revistei franțuzești din când în când. În chioșcurile noastre de ziare se găsea Scînteia și România Liberă, tot mai rar Sportul. Deși în ultimele 5 etape Dudu a mai marcat numai de 2 ori, va cuceri ”gheata”, cum s-ar spune iată că și românii câștigă un trofeu European. Nu avea importanță că jucai în Spania, Anglia sau Cipru, important era cine marca cele mai multe goluri. Anul următor Dudu a reușit numai 31 goluri (în 34 etape). Până la apariția lui în top, primul marcator al Românei, fie el Ion Ionescu, Oblemenco, Dumitrache sau Adam marcau 20 de goluri, plus sau minus 2-3, chiar îmi aduc aminte de o propunere, ca titlul să nu se acorde dacă primul clasat nu reușea cel puțin 20 goluri. Dudu a depășit cu mult acest nivel timp de 3 ani. Deși așteptam știrea că Dudu luptă pentru a doua gheată de aur (1976), aflăm cu surprindere că ea va fi decernată cipriotului Sotiris Kaiafas. Prin 1979 Dinamo va juca la Larnaca cu o echipă cipriotă, în cadrul Cupei UEFA, și o va învinge cu 9-0. Cam asta era diferența între noi și ciprioți, dar France Football decerna gheata conform regulamentului. Dinamoviștii s-au simțit, probabil, foarte frustrați aflând că un cipriot a cucerit trofeul, așa că au aranjat ei cu Dudu (cu siguranță și cu alții), așa încât în 9 etape din toamna lui 1976 Dudu urcase deja la cota 17. Ca nu cumva să fim deranjați de vreun Real Madrid care l-ar fi vrut trasferat la ei, Dudu a mai micșorat viteza, reușind (numai) un meci în care a marcat 5 goluri (in ultima etapă, cu Reșița), 3 meciuri cu câte 4 goluri și tot 3 cu 3 goluri. În total, Dudu a marcat 47 de goluri, nu a jucat în 3 meciuri și nu a marcat în alte 11. Recordul de goluri marcate, de la înființarea Ghetei de aur a fost doborât (asta pentru că trofeul nu se decerna în 1948). Dar o minune nu ține mai mult de 3 ani și Dudu scade la cota 24 (1978) și, apoi, tot mai jos. Până la ”reușitele” lui Cămătaru (44 goluri în 1987) și Mateuț (43) și Coraș (36), ghete de aur și argint în 1989, trofeul a străbătut Europa de Vest, toată lumea mulțumită (cum se zice pe la noi).

În 1990, surprinzător, lui Cămătaru i se retrage gheata de aur care i se decernează austriacului Polster, iar în 1991 ciprioții protestează spunând că un jucător ar fi reușit să marcheze 40 de goluri. Revista franceză constată că țările mici se întreceau în cucerirea trofeului, care a ajuns în România (1987, 1989), Turcia (1988), Bulgaria și Spania (1990) și Iugoslavia (1991), trofeul fiind contestat de ciprioți. Decernarea trofeului a fost suspendată, iar regulamentul s-a schimbat, în 1996, decernarea trofeului fiind reluată, de astă dată trofeul fiind împărțit de jucătorii din Spania, Italia, Portugalia, Anglia.

Ce s-a mai întâmplat în România? Topul gogheterilor a devenit o trambulină pentru export (Craioveanu, Vlădoiu, S. Ilie, C Barbu, Ganea sau Mutu plecând în țările mai darnice la capitolul salarii. În anul 2000, Adrian Mutu pleacă la Inter după numai 18 etape în care a marcat 18 goluri, dar reușește să termine pe locul 2 în clasamentul golgheterilor. Nivelul de 20 (plus sau minus) este restabilit. Invazia străinilor începe să se vadă începând cu 2009 când Spadacio (Rapid) termină pe locul 1, 17 goluri, împreună cu Gh Bucur și Fl Costea (o, tempora!), 2010 Kapetanos locul 2, 2011 Eric locul 2. Anul 2012 îl găsește pe Marius Nicolae la Dinamo (19 goluri), dar pentru prima data un jucător străin cucerește detașat locul 1 (Wesley, 27 goluri). În 2013 Bokila ocupă locul 2 (16 goluri), la 5 goluri distanță de Rusescu. Cota locului 1 scade, începând cu 2014 (Antal 15), 2015 Tade (18), 2016 Hora (19). Jucătorii străini au ajuns competitori serioși la titlul de golgheter al campionatului și anul trecut albanezul Azdren Llulaku termină pe locul 1, cu 16 goluri, deși a plecat la pauza de iarnă, în timp ce pe locul 2 au fost 4 jucători care au marcat numai 11 goluri, o contraperformanță unică în campionatul autohton, media de goluri pe meci fiind sub 35 % (pentru locul 2, deoarece jucătorul de pe locul I a plecat la jumătatea întrecerii).

Anul acesta media se situează relativ mai bine, locul 1 fiind ocupat de Gnohere (12 goluri), urmat de Țucudean și Ioniță (câte 11), Tănase, Batin și Gustavo (câte 9). În ultimele 6 ediții, locul 1 a fost cucerit de 3 români și 3 străini.