Să evităm Serbia titra ieri siteul frf.ro. De ce le-a fost frică jurnaliștilor care întrețin siteul FRF nu au scăpat. UEFA a înființat o nouă competiție în care România a fost inclusă în liga C, fiind considerată cap de serie. În ligile A și B au fost alese 24 de țări, ceea ce înseamnă că România este plasată la nivelul 25-28 în Europa. Dacă în anii 1965-90 România încerca să câștige una din cele 8 sau 9 grupe ale preliminariilor europene sau mondiale (și au reușit în 1969, 1971, 1983 și 1989), acum se vede ușor nivelul unde a ajuns fotbalul nostru.
Urmare a unui proces de eliberare care a durat între 1835 și 1867, armata otomană părăsește Serbia în 1867, aceasta devenind independentă. Urmează un proces de mărire a suprafeței statului, care intergrează Muntenegru și Bosnia, iar la 1 decembrie 1918 se proclamă regatul sârbilor, croaților și slovenilor, ulterior cunoscut ca Iugoslavia. În 1922 regele Alexander al sârbilor se căsătorește cu prințesa Maria a Românei, fata regelui Ferdinand și a reginei Maria. Această alianță va fi sărbătorită și prin organizarea unui meci de fotbal între reprezentativele naționale ale celor două țări. Regele a oferit și o cupă, numită cupa Regelui Alexandru, care va fi câștigată de țara care va reuși să-și învingă adversarul de 5 ori. Iugoslavia, se afla la al patrulea meci internațional, pierzînd de fiecare dată (0-7 și 1-6 cu Cehoslovacia, 2-4 cu Egipt și 1-2 cu România). Meciul revanșă cu România s-a jucat la 10 iunie 1923 și a fost câștigat de iugoslavi (2-1). Palmarsul total al întâlnirilor dintre România și Iugoslavia totalizează 42 de partide, din care România a câștigat 19, iar vecinii noștri 18, aceștia marcând 67 de goluri, iar românii numai 65.
În anul 1930 atât România cât și Iugoslavia vor participa la prima ediție a Cupei Mondiale, cele două loturi vor călători cu vapoare diferite (toate costurile fiind achitate de țara organizatoare, Uruguay). Dacă România a avut neșansa să fie în grupă cu țara organizatoare, Uruguay, câștigătoare a turneelor olimpice din 1924 și 1928, Iugoslavia va accede în semifinală, unde va fi zdrobită (și ea) de Uruguay (1-6). De atunci, Iugoslavia se poate lăuda cu titlul olimpic cucerit în 1960 și finalele campionatului european (1960, 1968) și olimpice (1948, 1952, 1956) și locul 3 olimpic în 1984 (după o grupă preliminară în care au eliminat România). Partizan Beograd a fost prima echipă dintr-o țară socialistă care a ajuns în finala Cupei Campionilor Europeni (1966), Steaua fiind a doua și ultima echipă care a reușit această performanță.
Cele două echipe naționale se vor întâlni în 8 ediții ale cupei Balcanice (ultima dată în finala din 1980), în cupa regelui Alexandru (câștigată de iugoslavi), urmată de cupa Regelui Carol II (câștigată de noi), cupa Eduard Benes, cupa Dunării, apoi preliminariile cupei mondiale (1934, România calificată), 1957 (Iugoslavia calificată), 1977 (când doi se bat s-a calificat Spania), preliminariile campionatului european 1979 (s-a calificat Spania), turneul olimpic 1984 (Iugoslavia cucerește medalia de bronz). Dar statul iugoslav format în 1912-18 începe să se destrame, rând pe rând Croatia, Slovenia, Bosnia & Herzegovina, Macedonia, Muntenegru și Kosovo proclamându-și independența. În 2006 Adunarea Națională a Serbiei proclamă țara ca succesoare a Iugoslaviei. Între martie 1992 și decembrie 1994, ca urmare a sancțiunilor ONU, Iugoslavia nu a jucat nici un meci internațional. Revenită în fotbalul internațional, Serbia va fi repartizată în grupă cu România la preliminariile campionatului mondial, 2010. Cele două meciuri s-au disputat în 2009, iar la 28 martie Serbia câștigă meciul disputat la Constanța cu 3-2 (cu Victor Pițurcă pe banca naționalei noastre). Meciul retur, disputat la Belgrad, s-a încheiat cu un dezastru pentru naționala condusă de Răzvan Lucescu (0-5). România s-a clasat pe locul 5 (din 6 echipe participante), iar Serbia pe primul loc, calificându-se pentru Cupa Mondială, 2010. Deși mult redusă teritorial, Serbia reușește să se califice la mondialele din 2006, 2010 și 2018, clasându-se pe locul 4 în grupă (2006 și 2010).
Naționala noastră nu s-a aflat în condiții optime de participare, rezultatele începând cu 2015 ascunzând, parcă, o stare de nemulțumire. Știm că campania pentru Euro 2016 a fost începută cu Victor Pițurcă ca antrenor principal, reușind să câștige în Grecia și Finlanda, să obțină un egal cu Ungaria, acasă. În pofida acestor rezultate bune, antrenorului i se găsește un contract în țările arabe în timp ce Iordănescu se întoarce la cârma naționalei. România s-a calificat la europene, dar înfrângerea cu Albania a fost încă o dovadă că ceva anormal se întâmplă. După cum știm, primul antrenor străin care a condus naționala României, Christoph Daum a adus rezultate total dezamăgitoare pentru suporteri, iar acum Cosmin Contra va încerca să fie al treilea român care să reușească calificarea la un turneu final din postura de antrenor. Iar dacă Contra va reuși calificarea, va fi al doilea român, după Mircea Lucescu, care a jucat la un turneu final și va antrena echipa la un alt turneu final. Cum la europene vor juca 24 de echipe, avem pretenția că România se poate califica la turneul final.
Romeo IONESCU