A început Mondialul?

Mai ales în copilărie și adolescență pentru mine un turneu final de Campionat Mondial de fotbal era un eveniment uriaș, o adevărată sărbătoare. La fel și unul de Campionat European, e drept, un pic mai puțin, pentru că, așa cum o arată chiar denumirea, unul era al întregii lumi, pe când celălalt cuprindea doar continentului nostru. De fapt, pe-atunci așteptam cu nesaț și un banal meci de cupe europene care urma să fie transmis la televiziunea bulgară.

 

În anii ceaușiști, în afara celui din 1970 când a fost calificată naționala noastră, televiziunea română a transmis cap-coadă un singur turneu final de CM, cel din 1978, din Argentina. Și asta pentru că autoritățile comuniste „au luat plasă”, crezând că tricolorii se vor califica, după un start de preliminarii promițător. Bătusem Iugoslavia cu 2-0 la Zagreb și Spania cu 1-0 la București. Numai că au urmat înfrângeri în meciurile retur, 0-2 cu Spania la Madrid și celebrul 4-6 cu Iugoslavia la București, așa încât totul s-a transformat în castel de nisip. Nu însă și contractul semnat de TVR pentru transmisiile din Argentina, care fusese obligată să-și pună parafa cu un an înaintea dezodământului preliminariilor. În rest, ca să vedem un asemenea fotbal de gală am fost nevoiți să apelăm la televiziunile vecinilor; muntenii și dobrogenii la bulgari, oltenii și bănățenii la iugoslavi, ardelenii la unguri, moldovenii la sovietici. Aveam grijă să ne facem rost din timp de programul cu orele de transmisii și pentru aproape o lună ne stabileam cursul vieții în funcție de acestea. Eu unul eram în stare să las sesiunea deoparte pentru aceste meciuri. „Un examen mai văd, dar nu și o asemenea partidă” – era deviza după care mă ghidam și totodată răspunsul pe care îl dădeam celor mirați de această opțiune. De fapt chiar am și făcut-o, nu chiar în întregime. Dar am făcut-o. Într-una din istorisirile mele am și descris cum în 1986, pe când era în plină desfășurare turneul final al CM din Mexic, am renunțat să mai învăț pentru ultimul examen din acea sesiune, însă am fost salvat de la o nouă restanță de către zeul fotbalului. Nu conta nici că erau unele ore imposibile pentru Europa atunci când se disputau partidele, mă trezeam noaptea, dimineața, când era nevoie. Totodată nu era o mare problemă că nu participa Românie, evident că aveam o părere de rău, care însă nu mă împiedica să trăiesc vizionarea spectacolului fotbalistic. Plăcerea aceasta a continuat ba chiar a fost amplificată în anii când am început să scriu despre această competiție, mai ales că aceasta s-a întâmplat imediat după ce barierele stricteții imbecile ale sistemului totalitar căzuseră. Câteodată adormeam chiar la tastatură, dar nu mă lăsam.

 

Toate acestea au fost cândva. De câțiva ani însă sunt îmbâcsit și total dezamăgit de cele ce se întâmplă în fotbalul autohton, văzându-l prăbușindu-se de la o zi la alta prin fiecare decizie luată și prin fiecare gest nou făcut din interiorul lui. De fapt e la o scară mai mică ceea ce constat că se întâmplă și cu societatea noastră. Pe lângă asta, intoxicat de atâta fotbal transmis din toate părțile, mă simt exact ca o oală care dă în foc, când de la prea multă presiune aburii ridică îi capacul. Cândva exista o pauză de fotbal bine stabilită, care te mai lăsa să respiri într-o asemenea măsură încât tu, microbistul, abia așteptai începutul noului sezon. Acum nici nu se usucă bine cerneala de pe cifrele celui recent încheiat, că bate la ușă cel nou. Vorba cu „ce e prea mult strică” își dovedește pe deplin valabilitatea.

 

Iar într-un asemenea context, nu este de mirare că am uitat complet că a început deja turneul final al Campionatului Mondial, ediția 2018. E drept, din cauza celor scrise mai înainte, m-am și deconectat de la canalele de sport, iar știrile sportive de la alte posturi nu le mai urmăresc de foarte multă vreme, de când am refuzat să le mai înghit modenitățile ieftine, așa încât nici măcar elementara legătură cu Rusia nu am mai avut-o. De vină însă este și ceea ce au ajuns să fie aceste competiții, unde banul a călcat în picioare performanța și tradiția sportivă, ce să mai spun de poezia fotbalului. Pentru a genera un cât mai mare profit, aceste turnee finale au ajuns niște giganți cu picioare de lut, mărindu-se fără discernământ numărul participantelor, oferind astfel destule meciuri neatractive și alte elemente generate de acestea pe măsură. Dacă 16 echipe mi se părea și mie puțin pentru un turneu final față de popularitatea mondială de care se bucura fotbalul, 24 mi s-a părut un număr cât se poate de rezonabil, lăsând loc să fie prezente cu adevărat marile valori. Dacă 32 este deja prea mult, ceea ce se vrea în 2026, cu 48 de echipe, este o monstruozitate unlimited.

 

Așadar, a început turneul final al CM și eu n-am știut. Culmea e că în afară de o mică mirare - gândindu-mă că dacă acum vreo 20-30 de ani mi-ar fi spus cineva că mi se va întâmpla așa ceva l-aș fi trimis să se caute - nu am simțit vreo părere de rău. Și sunt sigur că dacă îmi va fi somn în timpul unui meci, nu voi face nici cel mai mic efort ca să nu adorm, cu certitudine nu-mi voi pune vreun ceas sau vreun alt semn care să mă facă atent la vreo oră de începere, iar dacă în timpul vreunei partide voi considera că voi avea altceva mai bun de făcut decât să o vizionez, nu voi ezita să o fac. Dacă mă gândesc bine, cred că dacă aș fi avut acum sesiune, probabil că aș fi stat să învăț pentru examene.