Cupa Mondiala din 1974

RomanianSoccer a început de marţi 1 iunie, în cadrul unui flux special dedicat Cupei Mondiale de fotbal din Africa de Sud (11 iunie - 11 iulie), prezentarea ediţiilor precedente ale competiţiei.

CUPA MONDIALĂ DIN 1974 - GERMANIA
La a zecea ediţie jubiliară a Cupei Mondiale, în 1974, RF Germania a fost încoronată pe propriul tărâm. A fost un alt triumf pentru ţara gazdă, aşa cum demonstraseră Uruguay în 1930, Italia în 1934 şi Anglia în 1966. Olanda lui Johan Cruyff era favorită înaintea finalei, dar gazdele, învinse în faza grupelor de RDG, au revenit după un gol marcat în primul minut de olandezul Johan Neeskens şi au învins cu 2-1. A rămas memorabilă şi performanţa Poloniei, medaliată cu bronz, care l-a dat pe golgheterul Cupei Mondiale, Grzegorz Lato, totodată marcatorul golului victoriei în finala mică jucată împotriva Braziliei. Întrecerile CM din '74 s-au desfăşurat în perioada 13 iunie - 7 iulie.România nu s-a calificat la turneul final, după ce în preliminarii a terminat grupa pe locul secund, în urma Republicii Democrate Germane. Vedetele incontestabile ale turneului au fost Johan Cruyff şi Franz Beckenbauer, puşi faţă în faţă chiar în marea finală. Şi a câştigat Beckenbauer, omul care a revoluţionat postul şi rolul libero-ului. Ca şi la CM 1954, favorita finalei pierdea în favoarea germanilor. Ungaria lui Ferenc Puskas de atunci şi Olanda lui Cruyff din 1974 au cedat în favoarea Mannschaft-ului.

Un nou trofeu: FIFA World Cup
Această ediţie a marcat începutul unei noi ere în istoria competiţiei: echipa câştigătoare a fost premiată cu un alt trofeu, din moment ce Cupa Jules Rimet a dispărut. Noua cupă a fost numită simplu - FIFA World Cup, la fel ca şi competiţia în sine. Era o statuetă înaltă de 38 cm, conţinea 5 kg de aur pur, înfăţişând globul pământesc stilizat - simbol al universalităţii fotbalului - susţinut de un lujer aurit, din care se detaşează trupul unui tânăr cu braţele întinse, într-un elan ce ar vrea să sugereze bucuria vieţii şi a sportului. Tânărul se desprinde de pe glob, făcând un salt precum dansatorii sau portarii de fotbal. Trofeul a fost creat de un sculptor italian pe nume Silvio Gazzaniga. De atunci, Cupa FIFA nu a mai fost transmisibilă. A rămas în posesia forului fotbalistic internaţional, iar la fiecare ediţie, pe soclul statuii este înscris pe o plăcuţă numele echipei câştigătoare. Prima a fost Germania în 1974, urmată de Argentina, Italia, Brazilia şi Franţa. De asemenea, tot în 1974, un nou preşedinte a fost ales în fruntea FIFA, cu puţin timp înaintea începerii Campionatului Mondial. Sir Stanley Rous, aflat de 13 ani în fruntea organismului internaţional, i-a cedat locul brazilianului Joao Havelange, primul preşedinte FIFA din afara Europei.

Participanţi
La turneul final au participat 16 echipe naţionale provenite din cinci confederaţii: nouă din Europa (Bulgaria, Italia, Iugoslavia, Olanda, Polonia, RDG, RFG, Scoţia şi Suedia), patru din America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile şi Uruguay), una din America de Nord şi Centrală (Haiti), una din Africa (Zair), cărora li s-a adăugat Australia, reprezentanta Asiei şi a Oceaniei. 99 de ţări au luat parte la preliminarii, iar totalul de meciuri disputate până la deciderea echipelor calificate a fost 200, multe selecţionate europene fiind eliminate. Declinul Ungariei a continuat; aceasta nu a reuşit să treacă de grupa în care se afla alături de Austria, Suedia şi Malta. Scandinavii s-au impus şi au jucat apoi un play-off la Gelsenkirchen cu austriecii, pe care i-au învins. Anglia a jucat meciul decisiv din grupe cu Polonia, pe stadionul Wembley, dar nu a reuşit calificarea. De vină a fost portarul polonez Jan Tomaszweski, care le-a dat de furcă britanicilor. Uniunea Sovietică a refuzat să facă deplasarea la Santiago, pentru a disputa partida tur a barajului cu Chile, care a beneficiat de această situaţie şi s-a calificat, conform regulamentului FIFA. Belgia şi Spania nu au reuşit nici ele să câştige preliminariile, făcând loc Olandei şi Iugoslaviei. În premieră a participat şi echipa naţională a RDG, antrenată de Georg Buschner, figură istorică a fotbalului est-german. Sub conducerea sa, selecţionata din est a câştigat medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Munchen, în 1972. Peste patru ani, în 1976, Buschner avea să cucerească aurul la Olimpiada de la Montreal. În preliminarii, RDG s-a aflat în grupă cu România, Finlanda şi Albania. Deşi a spulberat Finlanda cu 9-0 acasă şi a făcut egal (1-1) în deplasare, deşi a înfrânt Albania de două ori, cu 2-0 şi 4-1, deşi i-a învins pe nemţii răsăriteni cu 1-0 acasă, echipa ţării noastre s-a înclinat cu 0-2 în faţa RDG-ului în meciul retur. A contabilizat nouă puncte, iar est-germanii au avut doar cu un punct mai mult. O surpriză a venit din America de Nord şi Centrală: Haiti s-a calificat în detrimentul Mexicului, o fostă abonată la Cupa Mondială. Totuşi, haitienii au fost privaţi la ultimele două meciuri de la turneul final de prezenţa lui Ernest Jean-Joseph, unul din cei mai buni jucători, întrucât acesta a picat testul antidoping. În Africa, Zair a jucat un adevărat maraton de meciuri până să se califice, iar în zona Asia-Oceania, Australia a disputat două partide împotriva echipelor din Iran şi Coreea de Sud şi a mers în premieră la turneul final. Înaintea CM din Germania, Australia a disputat două meciuri amicale, de verificare, cu Uruguay. Primul joc, desfăşurat la Melbourne s-a terminat la egalitate, 0-0, iar în cel de-al doilea, la Sydney, gazdele au câştigat cu 2-0. Dar în acest meci, cel mai bun jucător australian, Ray Baartz, a fost faultat grosolan de fundaşul uruguayan Montero, incident în urma căruia nu s-a mai putut întoarce niciodată pe gazon. Australienii nu au uitat acest lucru, iar presa din această ţară a încercat să creeze o adevărată psihoză în jurul întrecerilor dintre Australia şi Uruguay. De altfel, Australia a ratat calificarea la CM 2002 după un baraj cu Uruguay în 2001. Atunci, australienii au învins cu 1-0 la Melbourne, dar au cedat cu 0-3 la Montevideo. Australia şi-a luat revanşa în preliminariile CM 2006, învingând cu 4-2 selecţionata Uruguayului după loviturile de departajare.

Stadioane
Partidele Cupei Mondiale din 1974 s-au disputat pe nouă stadioane amplasate în tot atâtea oraşe: Olympiastadion din München, Olympiastadion din Berlinul de Vest, Volksparkstadion din Hamburg, Waldtstadion din Frankfurt-Main, Westfalenstadion din Dortmund, Parkstadion din Gelsenkirchen, Rheinstadion din Düsseldorf, Niedersachsenstadion din Hanovra şi Neckartstadion din Stuttgart.

Desfăşurarea competiţiei
Prima grupă a fost şi cea mai interesantă, pentru că... surpriză... reunea selecţionatele din RDG şi RFG, alături de mai puţin importantele Chile şi Australia. Din grupa a doua au făcut parte Iugoslavia, Brazilia, Scoţia şi Zair. Grupa a treia era compusă din Olanda, Suedia, Bulgaria şi Uruguay. A patra grupă a fost reprezentată de Polonia, Argentina, Italia şi Haiti. Regulamentul s-a schimbat la această ediţie. Primele două echipe din fiecare grupă se calificau în faza următoare a competiţiei. Se formau apoi două grupe finale a câte patru echipe, care jucau una împotriva alteia. Cele două câştigătoare ale grupelor îşi disputau finala mare, iar echipele clasate pe locul secund se întâlneau în finala mică. Deci, au fost scoase din schemă sferturile şi semifinalele competiţiei. Italia, dublă campioană mondială, nu a trecut de faza grupelor. După o victorie cu Haiti (3-1), a urmat o remiză, 1-1, cu Argentina, şi o înfrângere cu Polonia (1-2). RFG era una din favoritele competiţiei. În 1972, vest-germanii câştigaseră Campionatul European într-o maniera categorică, iar acum echipa care suferise puţine schimbări avea şi avantajul terenului propriu. După ce a trecut de Chile cu 1-0 şi de Australia cu 3-0, RF Germania avea să se încline în grupe în faţa RDG-ului, scor 0-1, calificându-se, totuşi, de pe locul secund în faza următoare a competiţiei. RDG a ieşit învingătoare în singura confruntare din istorie cu RFG, rivalii lor din vest, la 22 iunie 1974, la Hamburg, datorită golului marcat de Jurgen Sparwasser în minutul 77, care a propulsat RDG pe primul loc în grupă. Est-germanii au făcut o figură frumoasă şi au avut cea mai bună echipă dintre debutante. Înfrângerea în faţa est-germanilor i-a adus RFG-ului, de fapt, un avantaj, pentru că în faza grupelor finale aceştia au scăpat de confruntările cu Olanda, Brazilia şi Argentina, sorţii pregătindu-le o grupă mai uşoară. S-a trecut la faza următoare. Din grupa finală A au făcut parte Olanda, Brazilia, RDG şi Argentina, iar în grupa finală B au fost incluse RFG, Polonia, Suedia şi Iugoslavia. Brazilia nu a mai reuşit, de această dată, să ajungă în finală. După două rezultate de 0-0 cu Iugoslavia şi Scoţia şi o victorie, 3-0 cu Zair în grupe, a terminat grupa pe locul al doilea. Brazilienii s-au calificat în grupa finală în detrimentul Scoţiei, aceste două echipe fiind departajate pe criteriul diferenţei de goluri. În faza următoare, a câştigat partida cu Germania de Est, scor 1-0, şi cu Argentina, 2-1, dar a pierdut întrecerea cu Olanda cu 0-2. De altfel, meciul Brazilia - Argentina a fost prima întâlnire din istorie la un turneu final de CM între aceste două echipe rivale. În meciul Olanda-Argentina (4-0) din grupa finală A, au existat şapte jucători batavi care mai târziu, în 1978, aveau să joace în finala Campionatului Mondial, în compania argentinienilor. Spre deosebire de ei, niciun sud-american de la acel meci nu a prins ultimul act din '78. Pentru Germania de Vest, au urmat trei victorii consecutive: 2-0 cu Iugoslavia, 4-2 cu Suedia, 1-0 cu Polonia şi calificarea în finală. Tot în grupa finală B, Polonia a învins Suedia cu 1-0 şi Iugoslavia cu 2-1, dar a pierdut cu 1-2 confruntarea decisivă cu RFG. Finala mică a adus o surpriză: echipa Poloniei, antrenată de Kazimierz Gorski, a învins Brazilia lui Mario Zagallo cu 1-0, prin golul lui Lato, şi a completat podiumul Cupei Mondiale din '74. Polonia, care atrăsese atenţia microbiştilor încă din calificări, când a eliminat Anglia, a demonstrat la turneul final că merită medalia de bronz. În afară de golgheterul Lato, în echipa sa se aflau şi alţi jucători foarte valoroşi, printre care Kazimierz Deyna, liderul mijlocaşilor, şi Andrzej Szarmach, marcatorul a cinci goluri.

Finala
Marea finală a celei de-a zecea ediţii jubiliare a Cupei Mondiale s-a disputat la 7 iulie, pe Olympiastadion din München, unde cu doi ani înainte avuseseră loc întrecerile Olimpiadei de vară. Pentru prima dată în istoria Cupei Mondiale, finala nu a fost organizată în capitala ţării gazdă. Au asistat 75.200 de spectatori, iar partida a fost arbitrată de englezul John Taylor, ajutat de tuşierii Alfonso Gonzalez Archundia din Mexic şi Ramon Barreto Ruiz din Uruguay. Ultimul act a adus faţă în faţă cele mai bune echipe ale turneului final: Germania lui Franz Beckenbauer şi Olanda lui Johan Cruyff. Nemţii erau antrenaţi de acelaşi Helmut Schön, iar olandezii îl avea pe bancă pe Rinus Michels. După doar un minut de la fluierul de start, olandezul Johan Neeskens a transformat un penalty, iar batavii au intrat rapid în avantaj. Tot din penalty a fost marcat şi golul egalizator al germanilor: Paul Breitner în minutul 25, după ce Bernd Hoelzenbein a fost faultat în careu de Wim Jansen. La finalul primei reprize, legendarul Gerd Müller a închis, practic, tabela de marcaj, tranşând scorul finalei printr-un şut impecabil plasat în poarta apărată de Jan Jongbloed. 2-1 pentru RFG şi încoronarea pentru a doua oară ca regină supremă a fotbalului. Germania a fost prima echipă naţională care şi-a înscris numele pe soclul Cupei FIFA, inaugurată în 1974. A fost o victorie logică şi meritată, spun specialiştii. Unitatea compactă a nemţilor a câştigat în faţa fotbalului total al batavilor. Olanda a luat argintul, chiar dacă nu mai participase la un turneu final din 1938.

Germania lui Beckenbauer
Nemţii erau, în acelaşi timp, şi campionii Europei. În finala EURO 1972, Germania, cu vedete ca Franz Beckenbauer, Gerd Müller, Uli Hoeness, Günter Netzer şi Sepp Maier, a câştigat la pas, învingând URSS cu 3-0 şi prefaţând parcă succesul de la CM din 1974. Ca urmare a triumfului din 1974, fiecare jucător german a fost răsplătit cu un Volkswagen şi echivalentul de acum al sumei de 35.900 de euro. Franz Beckenbauer, jucătorul care se erijează în simbolul fotbalului german, a reuşit, de-a lungul carierei, o dublă performanţă la Cupa Mondială. Dacă în 1974 a fost unul din stâlpii Mannschaftului în calitate de jucător şi a câştigat medalia de aur, peste 16 ani, la CM din Italia, Beckenbauer a triumfat din nou, de această dată ca antrenor al Germaniei Federale.

Vedete
Johan Cruyff, pe numele său adevărat Hendrik Johannes Cruijff, s-a născut la 25 aprilie 1947, la Amsterdam, într-o familie săracă. Tatăl său era vânzător de fructe, iar mama, femeie de serviciu la Ajax Amsterdam, clubul care mai târziu l-a consacrat pe Johan. La doar zece ani, mama sa l-a înscris la echipa de juniori a celebrului club batav. Şase ani mai târziu, în august 1963, a semnat primul său contract de jucător profesionist, pentru ca la 15 noiembrie 1964 să debuteze în prima echipă a Ajax-ului, marcând un gol în poarta celor de la Gröningen. Conducător de joc inteligent, având un dribling şi o viteză de joc uimitoare, a fost imediat remarcat de antrenorii echipei naţionale, care l-au convocat la doar 19 ani în prima reprezentativă. La 7 septembrie 1966, a jucat primul meci în tricoul portocaliu, împotriva Ungariei, şi a încris un gol. Sub culorile lui Ajax, a fost de şase ori campion al Olandei, a câştigat de patru ori Cupa Olandei, de trei ori Cupa Campionilor Europeni şi o dată Cupa Intercontinentală. În 1973, s-a transferat la formaţia spaniolă FC Barcelona, unde a evoluat până în 1978, şi a câştigat un titlu de campion (1974). A câştigat de trei ori Balonul de Aur. Din 1985, s-a dedicat profesiei de antrenor la Ajax Amsterdam, unde a reuşit să câştige două cupe ale Olandei şi Cupa Cupelor. Din 1988 până în 1996 a fost antrenorul Barcelonei, unde a luat patru titluri de campion, Cupa Spaniei, Cupa Campionilor Europeni, Cupa Cupelor, trei Supercupe ale Spaniei şi Supercupa Europei.

Sepp Maier (Josef Dieter Maier), portarul numărul 1 al Germaniei la sfârşitul anilor '60 şi în anii '70 ai secolului trecut, s-a născut la 28 februarie 1944, la Metten, în Bavaria. A început să joace fotbal la vârsta de opt ani, legitimat la formaţia TSV Haar, la care a evoluat în perioada junioratului până în 1960. A fost remarcat şi apoi transferat la Bayern München, unde a jucat timp de 19 ani, reuşind să se impună şi să obţină succese în competiţiile interne şi internaţionale. Plasamentul excelent şi capacitatea de concentrare pe întreaga durată a meciurilor au făcut ca selecţionerii federali să-l cheme de 94 de ori la echipa naţională. În 1972, a cucerit tilul european cu echipa naţională. 1974 a fost cel mai prolific an din cariera sa, reuşind să câştige absolut toate competiţiile majore la care a participat: campionatul intern şi Cupa Campionilor Europeni cu Bayern, dar şi Campionatul Mondial cu selecţionata RFG. A fost desemnat de trei ori jucătorul anului în Germania de Vest. În toamna anului 1979, din cauza unui accident de autoturism, a abandonat activitatea de fotbalist.

Statistici
În cele 38 de partide disputate la CM din 1974, s-au marcat 97 de goluri. Media acestora a fost de 2,55 reuşite pe meci, echivalentă cu cea mai slabă medie de goluri înregistrată până atunci la CM de fotbal. Golgheterul competiţiei a fost atacantul polonez Grzegorz Lato, care a înscris de şapte ori, fiind urmat de conaţionalul său Andrzej Szarmach şi de olandezul Johan Neeskens (câte cinci goluri). La clasamentul pe echipe, tot polonezii s-au aflat pe primul loc, cu 16 goluri la turneul final, iar după ei s-au situat olandezii (15 goluri) şi vest-germanii (13 goluri). La polul opus, s-au aflat selecţionatele din Australia şi Zair, ciuca bătăilor, care au plecat acasă fără nici un gol marcat. De altfel, Zair a fost campioană şi la capitolul goluri primite: 14 în doar trei meciuri, la fel ca reprezentativa din Haiti. Ambele au înregistrat numai înfrângeri. Argentinianul Carlos Babington a încasat trei cartonaşe galbene la CM 1974, iar chilianul Carlos Caszely şi australianul Ray Richards au primit câte un cartonaş roşu şi unul galben. Recordul de rezistenţă a fost de 630 de minute pe teren totalizate în şapte meciuri, performanţă înregistrată de mai mulţi jucători de la echipele RFG, Olandei, Poloniei şi Braziliei. Numărul total de spectatori prezenţi pe arenele Cupei Mondiale s-a ridicat la peste 1,7 milioane de oameni, ceea ce înseamnă că, în medie, fiecare partidă a fost asistată în tribune de 46.500 de suporteri. Iubitorii de statistici au găsit şi alte lucruri interesante. Media de înălţime a fotbaliştilor germani din 1974 era de 1,78 m, în timp ce la Cupa Mondială din 2006, media a crescut cu 6 cm, ajungând la 1,84 m. O altă curiozitate este legată de masa jucătorilor, care a crescut de la 73 kg în 1974 la 79 kg în 2006. Comparând parametrii fizici ai fotbaliştilor de la cele două turnee finale, s-a descoperit că cea mai mare creştere în înălţime - 7 cm în medie - au înregistrat-o, în aceşti 32 de ani, jucătorii din Iugoslavia (în prezent Serbia), urmaţi de germani - 6 cm şi brazilieni - 5 cm, în timp ce argentinienii au avut cea mai uşoară creştere - 3 cm. În privinţa greutăţii, cel mai bine s-au prezentat polonezii, care erau în 2006, în medie, cu doar un kg mai grei faţă de ediţia din 1974, în partea opusă aflându-se germanii şi australienii, cu câte 6 kg în plus.

Curiozităţi
La CM 1974, compania Coca-Cola a devenit pentru prima dată furnizorul oficial de băuturi şi partenerul Cupei Mondiale la fotbal, tradiţie păstrată până azi.