Cupa Mondiala din 1978

RomanianSoccer a început de marţi 1 iunie, în cadrul unui flux special dedicat Cupei Mondiale de fotbal din Africa de Sud (11 iunie - 11 iulie), prezentarea ediţiilor precedente ale competiţiei.

CUPA MONDIALĂ DIN 1978 - ARGENTINA
Gazda celei de-a 11-a ediţii a Cupei Mondiale la fotbal a fost Argentina. De atunci, nicio ţară sud-americană nu a mai organizat un Campionat Mondial. Multe vedete ale balonului rotund n-au luat parte la acest turneu final al CM din diverse motive. Franz Beckenbauer se retrăsese din echipa naţională a Germaniei, iar olandezul Johan Cruyff şi germanul Paul Breitner au refuzat să facă deplasarea în America de Sud din cauza situaţiei politice incerte. Cu toate acestea, au fost prezente destule nume mari ale fotbalului: Hans Krankl, Teofilo Cubillas, Paolo Rossi, Karl-Heinz Rummenigge, Kenny Dalglish sau Johan Neeskens, care au umplut tribunele stadioanelor, oferind un spectacol de clasă. Ţara gazdă şi-a tras partea leului şi a câştigat trofeul pentru prima dată, după ce a învins pe Olanda cu 3-1 în prelungirile finalei. Mario Kempes a asigurat victoria marcând de două ori în ultimul act şi, totodată, a câştigat trofeul de golgheter al competiţiei. Argentina a devenit a şasea naţiune care a cucerit trofeul suprem al fotbalului. Olanda a suferit a doua pierdere consecutivă într-o finală de CM, după ce la turneul final din 1974 fusese înfrântă de naţionala Germaniei. După trei medalii de aur obţinute în trecut, Brazilia a ratat calificarea în ultimul act deoarece departajarea echipelor finaliste s-a decis la golaveraj, iar Argentina a beneficiat de acest criteriu, după ce învinsese cu 6-0 selecţionata Peru. Totuşi, brazilienii au câştigat cu 2-1 finala mică împotriva italienilor. Trofeul de cel mai bun tânăr jucător al turneului i-a revenit italianului Antonio Cabrini. Premiul FIFA pentru fairplay a fost acordat Argentinei, o distincţie discutabilă, având în vedere că ţara gazdă a fost acuzată că a ajuns în finală în urma unui meci trucat cu Peru (6-0). Se spune că peruanii au primit sume importante de bani pentru a închide ochii în faţa multitudinii de goluri înscrise de argentinieni. A fost o controversă umilitoare, dar argumentată, care pluteşte şi în zilele noastre. La ediţia din Argentina, fotbalul a demonstrat, încă o dată, că este o religie a maselor. A fost suficient un Campionat Mondial pentru a iluziona poporul şi a menţine în viaţă şi cel mai prost dintre guverne. Acesta a fost cazul fostului preşedinte argentinian, Jorge Rafael Videla (1976-1981), care, în 1978, datorită victoriei în Cupa Mondială a Argentinei, a continuat netulburat să tortureze o ţară întreagă. Stadioanele din Buenos Aires s-au transformat ulterior în lagăre de concentrare, unde mii de oameni au fost torturaţi şi omorâţi. În total, Videla a produs 30.000 de "desaparacidos" (persoane date dispărute şi ulterior ucise) şi a fost acuzat de crime împotriva umanităţii.

Participanţi
Pentru prima dată în istorie, la calificări au luat parte peste 100 de echipe naţionale, chiar dacă unele naţiuni au refuzat să participe şi s-au retras. Printre marile absente ale turneului final, s-a aflat şi echipa Uruguayului, eliminată în preliminariile zonei America de Sud. Ungaria a reuşit să îşi asigure prezenţa la CM în urma play-off-ului intercontinental susţinut cu Bolivia, pe care a învins-o lejer în ambele meciuri. Ungaria se clasase prima în grupa europeană, lăsând acasă Uniunea Sovietică, la fel cum a procedat Scoţia cu Cehoslovacia. Anglia a rămas şi ea acasă, chiar dacă a obţinut în preliminarii cinci victorii în şase partide. Britanicii aveau acelaşi număr de puncte cu italienii şi au fost departajaţi la golaveraj. Mexic, ca de obicei, a trebuit să parcurgă un drum lung până să ajungă la turneul final. În grupa preliminară, au avut acelaşi punctaj cu SUA şi Canada, dar au beneficiat de un golaveraj superior. Apoi, au jucat din nou cinci meciuri, având ca adversare echipele din Haiti, El Salvador, Canada, Guatemala şi Surinam. A câştigat grupa şi de data aceasta pe primul loc, reuşind cinci victorii din tot atâtea partide şi 20 de goluri în total! În Africa, Tunisia a fost marea câştigătoare a preliminariilor, după ce a participat la patru etape de departajare, organizate într-o manieră complicată. În runda finală a preliminariilor africane, au rămas trei echipe: Tunisia, Egipt şi Nigeria, urmând ca doar prima dintre ele să călătorească în Argentina. În Asia, Iranul s-a impus după ce a învins Arabia Saudită şi Siria în prima etapă, după care a trecut şi de Coreea de Sud, Kuweit, Australia şi Hong Kong. România nu a participat la turneul final pentru că a ratat calificarea. În preliminarii, naţionala noastră a făcut parte din grupa europeană 8, alături de Spania şi Iugoslavia. Bilanţul României în calificări a înregistrat două victorii şi două înfrângeri: 1-0 şi 0-2 cu Spania, 2-0 şi 4-6 cu Iugoslavia. A acumulat patru puncte, insuficiente faţă de Spania, ocupanta primului loc în grupă. Turneul final s-a disputat între 1-25 iunie 1978. La competiţie au participat 16 selecţionate naţionale provenite din cinci confederaţii: zece echipe din Europa (Austria, Franţa, Italia, Olanda, Polonia, RFG, Scoţia, Spania, Suedia şi Ungaria), trei din America de Sud (Argentina, Brazilia şi Peru), una din America de Nord şi Centrală (Mexic), una din Africa (Tunisia) şi una din Asia (Iran).

Stadioane
În organizarea Cupei Mondiale din Argentina au fost angrenate şase stadioane amplasate în cinci oraşe: Estadio Monumental Antonio Vespucio Liberti şi stadionul Jose Amalfitani din Buenos Aires, Parque Municipal din Mar Del Plata, arena Cordiviola din Rosario, stadionul Chateau Carreras din Cordoba şi stadionul San Martin din Mendoza.

Desfăşurarea competiţiei
S-au format patru grupe a câte patru echipe. Din prima grupă au făcut parte selecţionatele din Italia, Franţa, Ungaria şi Argentina. Grupa a doua reunea echipele din Polonia, RFG, Mexic şi Tunisia. În grupa a treia au fost incluse naţionalele Austriei, Spaniei, Suediei şi Braziliei. Grupa a patra a fost compusă din formaţiile statelor Olanda, Scoţia, Peru şi Iran. Regulamentul prevedea că primele două echipe din fiecare grupă se calificau în faza următoare a competiţiei. Se formau apoi două grupe finale a câte patru echipe, care jucau una împotriva alteia. Cele două câştigătoare ale grupelor îşi disputau finala mare, iar echipele clasate pe locul secund se întâlneau în finala mică. Deci, au fost scoase din schemă sferturile şi semifinalele competiţiei. Italienii aveau un nou selecţioner: Enzo Bearzot, numit în funcţie în 1977. Naţionala Italiei a trecut de o grupă dificilă, înregistrând trei victorii din tot atâtea posibile: 2-1 cu Franţa, 3-1 cu Ungaria şi 1-0 cu Argentina. Italia a reuşit să le ofere suporterilor un joc atractiv, datorită tinerilor jucători promovaţi, ca Paolo Rossi sau Antonio Cabrini, fără însă a cuceri o medalie la CM din 1978. Partida inaugurală a ediţiei, Italia - Franţa, disputată la Mar Del Plata, a fost arbitrată de românul Nicolae Rainea. Italia a avut în echipă opt jucători de la Juventus Torino, iar francezii au avut jucători de la opt echipe. În grupe, Argentina a trecut atât de Franţa, cât şi de Ungaria cu 2-1, pierzând contra Italiei cu 0-1. Parcursul brazilienilor nu a mai strălucit ca altădată. După două rezultate de egalitate, 1-1 cu Suedia şi 0-0 cu Spania, a urmat o victorie la limită, 1-0 cu Austria. Nici RFG nu a impresionat la Mondial. Naţionala vest-germană a avut un recul oarecum firesc, datorat schimbului de generaţii. Formaţia antrenată pentru ultima oară de Helmut Schön nu a reuşit să se califice în primele patru echipe. CM din 1978 a consemnat şi prima victorie a unei echipe africane din istoria competiţiei: formaţia debutantă a Tunisiei i-a învins pe mexicani cu 3-1. Franţa îl avea pe Michel Platini în echipă, pe atunci în vârstă de 21 de ani, dar prezenţa lui a fost insuficientă, chiar dacă a marcat împotriva Argentinei. Francezii au fost eliminaţi din prima fază a competiţiei : 1-2 cu Italia şi Argentina, 3-1 cu Ungaria. O ciudăţenie legată de echipa Cocoşului Galic la acel turneu este faptul că jucătorii săi au purtat tricouri în dungi, colorate în alb şi verde, care nu aveau nicio legătură cu steagul Franţei. Olanda a început greu: a învins Iran cu 3-0, a fost înfrântă de Scoţia cu 2-3 şi a făcut egal cu Peru (0-0). În meciul împotriva Scoţiei, olandezul Rob Rensenbrink a înscris golul cu numărul 1.000 al Campionatelor Mondiale. În aceeaşi confruntare de la Cordoba, a rămas memorabil golul marcat de scoţianul Archie Gemmil, care a făcut slalom printre olandezi, depăşind trei fundaşi şi lăsând asistenţa cu gura căscată. De notat: Argentina, Olanda şi Brazilia, adică primele trei ocupante ale podiumului, au terminat grupele din prima fază pe locul secund. Prin urmare, grupele finale au arătat astfel: Olanda, Italia, RFG şi Austria în Grupa A; Argentina, Brazilia, Polonia şi Peru în Grupa B. În faza următoare a grupelor, "Squadra Azzurra" a reuşit o victorie, 1-0 cu Austria; un egal, 0-0 cu Germania, pierzând în ultimul meci, 1-2 cu Olanda. Italia a terminat grupa finală pe locul secund şi a ratat calificarea în ultimul act. Brazilia a încheiat 3-0 cu Peru, 3-1 cu Polonia şi 0-0 cu Argentina, insuficiente însă pentru a disputa finala. La fel ca în 1974, Brazilia a jucat finala mică. Tot în faza secundă, jucătorii din ţara tangoului au dispus de Polonia cu 2-0, au terminat la egalitate, 0-0 cu Brazilia, şi au spulberat Peru cu 6-0, calificându-se în ultimul act. În meciul pentru locurile 3-4, Brazilia a învins Italia cu 2-1, datorită golurilor înscrise de Nelinho şi Dirceu. Cel care a deschis scorul partidei a fost italianul Franco Causio. Presa din Italia nu l-a iertat pe antrenorul Enzo Bearzot şi a considerat locul patru obţinut ca fiind sub posibilităţile fotbalului italian, având în vedere că din acea echipă făceau parte Marco Tardelli, Gaetano Scirea, Antonio Cabrini, Dino Zoff, Claudio Gentile, Giancarlo Antognoni, Roberto Bettega şi Paolo Rossi. Totuşi, trupa lui Bearzot a acumulat destulă experienţă la CM din 1978, pentru că, peste patru ani, avea să cucerească titlul mondial la Campionatul din Spania.

Finala
Marea finală a Mondialului din 1978 s-a disputat la 25 iunie, pe Estadio Monumental din Buenos Aires, în prezenţa a 71.483 de spectatori. Meciul a fost arbitrat la centru de italianul Sergio Gonella, ajutat la margine de tuşierii Ramon Barreto Ruiz din Uruguay şi Erich Linemayr din Austria. Ruiz prinsese şi finala din 1974, Germania - Olanda (2-1). Argentina era antrenată la CM 1978 de Cesar Luis Menotti, în timp ce banca tehnică a Olandei era prezidată de austriacul Ernst Happel, cel care cucerise Cupa Campionilor Europeni cu Feyenoord Rotterdam. Menotti i-a trimis pe teren ca titulari pe Fillol, Ardiles, Bertoni, Gallego, Luis Galvan, Kempes, Luque, Olguin, Ortiz, Passarella şi Tarantini. De cealaltă parte, primul 11 al Olandei stabilit de Happel a fost compus din Jongbloed, Poortvliet, Krol, Jansen, Haan, Rene Van De Kerkhof, Willy Van De Kerkof, Rensenbrink, Neeskens, Rep şi Brandts. Eroul acestei finale a fost atacantul argentinian Mario Kempes, care a marcat două goluri, cel de-al treilea fiind opera lui Bertoni. Pentru Olanda, a înscris Dick Nanninga. Căpitanul Daniel Passarella a fost primul argentinian care a ridicat Cupa FIFA deasupra capului, în faţa a zeci de mii de suporteri şi milioane de telespectatori. Diferitele stiluri practicate de fotbaliştii argentinieni au condus echipa pe culmile fotbalului mondial, performanţă repetată opt ani mai târziu, la CM din Mexic '86. Argentina nu mai jucase o finală de CM din 1930, când, la prima ediţie, a fost învinsă de Uruguay. Un alt amănunt interesant despre echipa Argentinei este legat de numerotarea tricourilor. La acel turneu final, numerotarea nu a ţinut cont de preferinţele jucătorilor, aşa cum se procedează de obicei, astfel că departajarea tricourilor s-a făcut în ordine alfabetică. Prin urmare, atacantul Norberto Alonso a ajuns să poarte tricoul cu numărul 1, lucru foarte rar întâlnit în fotbal, pentru că, în majoritatea cazurilor, acest număr aparţine portarului.

Controversa meciului trucat al Argentinei
O mare controversă a umbrit Cupa Mondială din 1978. Victoria Braziliei împotriva Poloniei (3-1) din grupa finală B îi obliga pe argentinieni să învingă în ultimul meci Peru cu o diferenţă de cel puţin patru goluri, pentru a accede în finala mare. Iar Argentina a bătut cu 6-0. Cele două meciuri decisive din grupa finală B nu au avut loc în acelaşi timp, motiv ce a determinat FIFA ca de acum înainte să programeze partidele decisive la aceeaşi oră. Partida Argentina-Peru a fost considerată de multe voci ale fotbalului, în special de brazilieni, ca fiind un meci trucat. Se spune că peruanii au fost mituiţi de argentinieni pentru ca aceştia să ajute echipa gazdă să ajungă în finală şi să cedeze jocul cu 0-6. Peru nu juca nimic, jucătorii păreau ieşiţi la încălzire. În minutul 20 a venit primul gol, al lui Mario Kempes, care i-a depăşit în viteză pe fundaşii centrali peruani. A urmat un gol cu capul al lui Alberto Tarantini, iar celelalte patru au fost marcate în repriza a doua, cu complicitatea adversarului. Iar portarul ţării andine, Ramón Quiroga, de fapt un argentinian naţionalizat peruan, a pus capac peste tot acest scandal.

Vedete
Mario Alberto Kempes a fost un pion important la câştigarea Campionatului Mondial de către Argentina în 1978. S-a născut la 15 iulie 1954 în oraşul argentinian Bell Ville din provincia Cordoba. Mario a început să joace fotbal la vârsta de 7 ani, la o echipă de juniori, iar la 14 ani s-a alăturat formaţiei La Cuarta de Talares. Atacantul de 1,82 m s-a transferat la echipa de seniori Instituto de Cordoba în 1970, apoi a trecut la Rosario Central. A devenit cunoscut după ce a devenit membrul echipei spaniole CF Valencia, apoi al clubului argentinian River Plate. Între 1973-1982, a îmbrăcat de 43 de ori tricoul echipei naţionale, pentru care a marcat 20 de goluri.

Zico, pe numele său adevărat Arthur Antunes Coimbra, s-a născut la 3 martie 1953, la Rio de Janeiro. A fost unul dintre cele mai mari talente ale fotbalului brazilian şi mondial, consacrat pe postul de mijlocaş ofensiv. Cel mai mic dintre cei cinci fraţi, toţi fotbalişti, Zico a început fotbalul în oraşul natal, la formaţia Flamengo, unde a jucat între 1970 şi 1983. S-a transferat apoi la echipa italiană Udinese, la care a jucat timp de doi ani. A revenit la Flamengo, unde a jucat până în 1989. Din 1991 până în 1994, a evoluat la echipele japoneze Sumitomo Metals şi Kashima Antlers. Supranumit şi 'Pele alb', Zico a fost posesorul unei tehnici de invidiat, fiind totodată şi extrem de rapid, dotat cu un şut formidabil şi o viziune extraordinară a jocului. Aceste calităţi au făcut să fie imediat remarcat de antrenorii reprezentativei Braziliei, care l-au selecţionat de 88 de ori în prima reprezentativă, pentru care a marcat de 66 de ori.

Statistici
La turneul final din 1978, s-au înscris în total 102 goluri în cele 38 de jocuri disputate, ceea ce înseamnă că media reuşitelor pe meci a fost de 2,68. Câştigătorul Ghetei de Aur a fost argentinianul Mario Kempes, revelaţia acelui turneu final, care a marcat de şase ori. În urma lui, s-au clasat peruanul Teofilo Cubillas şi olandezul Rob Rensenbrink (cu câte cinci goluri), apoi argentinianul Leopoldo Luque şi austriacul Hans Krankl (patru goluri de fiecare). În clasamentul pe echipe, au condus Argentina şi Olanda, cu 15 goluri înscrise de fiecare, urmate de Brazilia şi RFG, care au punctat de zece ori. La polul opus, s-a aflat selecţionata Suediei, care a plecat acasă cu doar un gol reuşit. Prin urmare, toate echipele participante la CM din 1978 au înscris cel puţin un gol. La capitolul goluri încasate, au condus reprezentativele din Peru şi Mexic, care au primit câte 12 goluri. Trei jucători au fost penalizaţi cu cartonaş roşu: maghiarii Andras Torocsik şi Tibor Nyilasi şi olandezul Dick Nanninga. Peruanul Jose Velasquez a primit şi el trei cartonaşe galbene, dar în meciuri diferite, iar două cartonaşe galbene au încasat iranianul Andranik Eskandarian, precum şi italienii Marco Tardelli şi Romeo Benetti. În statistica pe echipe, a condus Brazilia - cu nouă cartonaşe galbene în total, urmată de Olanda şi Peru - şapte avertismente. Fiecare formaţie a avut cel puţin un jucător sancţionat. Recordul de rezistenţă a fost de 660 de minute pe teren, totalizate în şapte meciuri, performanţă înregistrată de olandezii Ruud Krol şi Rob Rensenbrink, precum şi de argentinienii Daniel Passarella, Alberto Tarantini, Jorge Olguin, Luis Galvan, Mario Kempes şi Ubaldo Fillol. Cu alte cuvinte, toţi aceşti jucători au fost indispensabili pentru echipele lor. La meciurile turneului final au asistat în totalitate circa 1.550.000 de spectatori, media lor fiind de 40.000 de persoane la fiecare partidă.

Curiozităţi

Atacantul argentinian Leopoldo Luque a decis să participe la meciurile Cupei Mondiale, chiar dacă îşi pierduse fratele într-un accident de maşină petrecut recent.

Pelé şi Beckenbauer nu au participat la turneul final din 1978 pentru că se retrăseseră de la echipele naţionale. La CM din Argentina, Pelé a fost prezent în calitate de comentator de televiziune. Cei doi foşti campioni mondiali au fost coechipieri la clubul Cosmos New York, deoarece în anii '70, soccer-ul american începuse să ia avânt.

Diego Armando Maradona avea pe atunci 17 ani. Abilitatea, viziunea jocului, viteza şi şutul său necruţător i-au deschis porţile şi la echipa naţională. Nu a durat mult până când selecţionerul Luis Cesar Menotti l-a remarcat. La 27 februarie 1977, Maradona a debutat în naţionala Argentinei, într-un meci cu Ungaria, câştigat cu 5-1. Totuşi, Menotti nu l-a inclus în lotul pentru turneul final din 1978, considerându-l neexperimentat pentru o competiţie de o asemenea importanţă.